— Da, îl cunosc.
Recunoscuse mai devreme decât mă aşteptam, cuvintele fiindu-i însoţite de o privire provocatoare, izvorâtă din ochii cenuşii.
— Până la urmă, părinţii lui au fost cei care au fost cât pe aci să distrugă totul, nu-i aşa?
Ochii îi scăpărară, o imagine destul de rară. În toţi anii în care îl spionasem în Søborg nu mai văzusem aşa ceva.
— Atunci când i-aţi reunit pe Susanne şi pe Asger, corect?
Am văzut cum Susanne tresare. Carl Malle tăcea.
— Nu ar fi trebuit să vorbim între noi, aşa este, nu? Nu ar fi trebuit să aflăm că niciunul dintre copiii din Camera elefanţilor nu avea nici cea mai vagă idee despre părinţii săi biologici sau că s-au aflat în acelaşi timp, în acelaşi loc şi că
aveau lacune similare în trecutul lor? Spre deosebire de procedura obişnuită de la Kongslund, Magna le-a cerut părinţilor adoptivi ai acestor copii să nu dezvăluie niciodată
nimic despre trecutul lor. Copiii nu ar fi trebuit să afle niciodată că au fost adoptaţi şi că provin din acest cămin…
Numai aşa s-ar fi putut… evita scandalul care ar fi distrus Kongslund şi pe toţi cei implicaţi. Mă exprim destul de clar?
El rămase nemişcat pentru o clipă – apoi clătină din cap.
— Ce fel de scandal? Cine este John Bjergstrand?
Trase brusc aer în piept şi, în cele din urmă, îşi recăpătă
vocea:
— Ascultă-mă bine, Marie. Ajută-ne să îl găsim pe acest băiat acum, că Magna nu mai este aici – şi, probabil, cineva 399
- AL ŞAPTELEA COPIL -
a ucis-o din cauza acestei scrisori… şi, poate, din cauza numelui. Până la urmă, a fost mama ta.
— Mama mea adoptivă.
— Da. Şi poate cineva a ucis-o pe mama ta adoptivă, pentru a-l ascunde de noi.
— Sau pentru a-l găsi.
Rămase un timp tăcut, în timp ce încerca să-şi ţină furia sub control. Mâinile lui mari ţineau ceaşca din care de-abia băuse.
— Noi îi căutăm şi jurnalul ei personal. Registrul Kongslund, spuse, în cele din urmă.
— Ce este atât de special în cazul nostru, domnule Carl?
De ce sunteţi atât de îngrijorat cu privire la copiii din Camera elefanţilor? Ce este atât de interesant la noi?
Se ridică brusc şi trânti ceaşca pe farfurioară. Îşi pierduse răbdarea.
— Credem că Magna, înainte de moartea ei, a dat altcuiva registrul. Şi, în opinia noastră, tu eşti unul dintre candidaţii cei mai evidenţi.
Aruncă o carte de vizită mică, albă pe masă.
— Sună-mă dacă vrei să vorbeşti cu mine. Sunt sigur că ai o idee despre această chestiune. Sună-mă.
Îşi recăpătase calmul în ultimul moment.
— Oh, da. Flerul Mariei pentru crimă… am şuierat.
Deja nu îmi mai puteam ascunde furia.
— Nu-i aşa? Parcă ar fi un roman ieftin, spuse Carl Malle, apoi părăsi camera şi, la scurt timp după aceea, am auzit cum se închide uşa de la intrare.
Susanne Ingemann, directoarea casei Kongslund, nu scosese un cuvânt pe tot parcursul confruntării.
Desigur, ea va fi obligată să dezvăluie secretul pe care nu îl cunoşteau foarte mulţi oameni şi despre care numai Carl Malle şi cu mine îl discutaserăm în camera ei.
Poziţia Susannei ca directoare a renumitului orfelinat, termenul de şefă nemaifiind la modă era, de fapt, o şansă la 400
- ERIK VALEUR -
fel de redusă ca oricare dintre celelalte evenimente care îi reuniseră pe copiii din Camera elefanţilor.
Magna o angajase în 1984 ca asistentă personală şi, cinci ani mai târziu, ea îşi înlocuise şefa, în postul de directoare.
După câteva săptămâni de la numire, după ce băusem ceaiul în camera de grădină, mi-am dat seama că ea devenise mai frumoasă cu anii. Şi mă întrebam (ca toţi ceilalţi) de ce nu se căsătorise şi nu avea copii. Probabil că existau sute de bărbaţi care ar fi făcut dragoste cu ea, dar fiind ceva atât de intim, bineînţeles că nu am îndrăznit să o întreb.
Spre marea mea surprindere, ea m-a vizitat câteva zile mai târziu, în camera mea. Acest lucru îmi stârnise nesiguranţa, căci nu-i avusesem ca invitaţi decât pe Gerda sau pe mama mea adoptivă şi, bineînţeles, pe Magdalene.
