I-am oferit, un pic nesigură, scaunul meu Chippendale, iar eu m-am aşezat pe pat, tăcută şi incapabilă să leg două
vorbe. Până şi oglinda fusese tăcută în acea zi.
În timpul primei ei vizite mi-a pus întrebări despre copii şi despre activităţile de rutină din cămin. Nu era ceva neobişnuit, până la urmă, locuisem aici toată viaţa mea. I-am răspuns aşa cum am putut mai bine şi, probabil, am intrat în detalii mai mult decât era, cu adevărat, necesar, în timp ce îi povesteam despre metodele pedagogice ale Magnei, pe care nimeni nu le pusese la îndoială vreodată, despre relaţia ei cu Gerda şi despre lupta ei împotriva bărbaţilor puternici, care le ştiau pe toate, şi care încercaseră, de-a lungul anilor, să se amestece în afacerile căminului Kongslund, deşi ar fi trebuit să ştie, de fapt, că acesta era teritoriul de necontestat al Magnei şi ea va riposta cu aceeaşi energie neţărmurită cu care zdrobea capetele tulpinilor de flori pe masa din bucătărie. Explicaţia prelungită mă făcuse să rămân fără suflu, nu mai eram obişnuită să vorbesc atât de mult timp. Pe măsură ce timpul trecea, m-am relaxat un pic, pentru că Susanne m-a ascultat concentrată şi n-a pus întrebări personale.
Dar asta avea să se schimbe.
401
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Eşti o femeie foarte frumoasă, Marie! spusese ea dintr-odată, într-o sâmbătă seara, pe când îi povesteam, cu o mândrie nedisimulată, despre cum scăpase Gerda de ofiţerul german din Gestapo, în timpul războiului.
Şi apoi spuse ceva de neconceput.
— De ce nu ţi-ai căutat niciodată niciun bărbat?
Sângele îmi inundă pe dată obrajii strâmbi şi se lăsă pe umărul meu stâng, arzând ca focul. Până acum îmi împărtăşisem urâţenia numai cu oglinda din mahon, care stătea atârnată în camera mea, de când eram mică. Încă din copilărie mă obişnuisem cu caricaturile sale urâte, precum şi cu întrebările intruzive şi cu conversaţiile nocturne, care se învârteau mereu în jurul defectelor mele congenitale. Toată
copilăria mea, Magna încercase să minimalizeze aspectul meu bizar, în prezenţa altora, sau glumea atât de deschis despre cât de mult uimiseră şi încântaseră lumea medicală
malformaţiile copilului găsit.
Dar Susanne nu zâmbea. Îşi împinsese scaunul mai aproape de patul meu, la al cărui capăt mă ascunsesem.
— Probabil crezi că nu este adevărat, Marie, pentru că te uiţi mereu în oglinda veche, ruptă, care nu te arată în întregime. Tu vezi mereu numai asimetria, diformitatea. Dar nu şi imaginea de ansamblu… Buzele îi erau uşor deschise şi lumina soarelui care cobora peste fiord îi mângâia gâtul şi umerii. Nici astăzi nu aş putea descrie asta diferit. Nici măcar Magdalene nu-mi atinsese vreodată sufletul atât de deschis, eram complet copleşită. Cu toate acestea, nu am îndrăznit, în acest moment magic, să răspund, pentru că mă
temeam că sâsâitul pe care îl împrumutasem după moartea prietenei mele spastice ar fi putut reveni şi mi-ar fi putut transforma cuvintele într-un mod pe care Susanne nu l-ar fi înţeles. Dar mă îngrijorasem degeaba.
În acel moment, ea se aplecă în lumina celor şapte lumânări care stăteau în candelabrul aurit, pe care îl primisem de la Gerda la confirmarea mea, şi mă sărută. M-am speriat atât de tare, încât nu m-am retras nici măcar cu 402
- ERIK VALEUR -
un centimetru din faţa ei. Strălucirea roşie a apusului de soare ne învăluia, iar eu mă împinsesem complet în ea şi îmbrăţişasem, spre propria mea surprindere, pentru prima dată în viaţa mea, un om de vârsta mea – şi mă pierdusem într-un mod fără precedent.
Câteva ore mai târziu – după ce ea plecase – stând singură
în pat, am început să râd tare.
Susanne se întorcea seară după seară. Pe tot parcursul iernii ne petreceam nopţile împreună, în camera regelui, în timp ce copiii dormeau şi asistentele erau de serviciu. Şi într-una din nopţile în care vântul sufla rece în jurul celor şapte coşuri masive ale vilei Kongslund, ea îmi spuse povestea ei.
Închise ochii şi îmi povesti despre peninsula cu casa de la ţară şi tufele cu mure. Povestea ei era mai sinistră şi mai de neînţeles decât oricare alta pe care o auzisem vreodată.
Povestirea ei fusese un vot de încredere, pe care Susanne nu îl mai dăduse nimănui altcuiva şi care dezbrăcase oglinda neagră din spatele ei, o dată pentru totdeauna de orice putere. Dar ea nu putea şti că eu îi aflasem deja secretul cel mai mare. Venise la Kongslund în 1961 şi primise un pat în Camera sugarilor, unde îşi petrecuse Crăciunul cu mine şi cu cei cinci băieţei. Era unul dintre cei şapte copii din vechea fotografie de ziar Cei şapte pitici, fiind singura fată, în afară
de mine.
Nu am îndrăznit să-i mărturisesc ceea ce ştiam despre viaţa şi despre trecutul ei. Poate că mă ruşinam de curiozitatea mea tinerească, pentru că voiam să aflu totul despre copiii care fuseseră adoptaţi, precum şi de talentul meu unic de a-i spiona, fără ca vreunul dintre ei să îmi observe prezenţa. Dar cel mai important motiv era, bineînţeles, acela că o putea costa totul, un lucru care o făcuse, după părerea mea şi în ciuda frumuseţii sale, tot ceea ce era: ucisese – şi într-un mod absolut clar.
403
- AL ŞAPTELEA COPIL -
23
SUSANNE
1961-1978
Ca adult, venea pentru a doua oară la Kongslund. Ea intră
în vilă cu un amestec de vigilenţă şi sfidare, pe care toţi copiiide la Kongslund îl etalau.
Cred că, de fapt, curiozitatea ei o făcuse să se lase convinsă
de Magna să preia postul de la Kongslund şi să lucreze maiîntâi ca reprezentanta, apoi ca succesoarea ei. Pe de altă
parte, nimeni nu se adaptase mai bine decât ea.
Pentru mine, ea fusese întotdeauna întruchiparea fetiţeicare călătorea în josul râului, pe frunza imensă de nufăr. O
iubisem din momentul în care mă ascunsesem, pentru primadată, în spatele arbuştilor de soc şi de spini, pentru a o urmăriîn secret şi încercasem să-mi imaginez cum ar fi fost viaţa ei –
departe, în peninsulă.
Venise ca o străină şi plecase ca o străină.
Atât de uşor puteau fi descrise începutul şi sfârşitul copilăriei Susannei Ingemann.
