- AL ŞAPTELEA COPIL -
acum semăna mai degrabă cu un Socrate îmbătrânit decât cu zeiţa strălucitoare a iubirii: ciufulită, umflată, aproape cheală.
În dimineaţa următoare, ea făcu un ou. Unul mare, sclipitor, verzui cu pete maro. În mod excepţional, Josefine îl ţinu pe Anton de mână, în timp ce privea procesul.
Oul era mai mare decât corcoduşele care se culegeau vara în peninsulă, iar Josefine scâncea chinuită, ca şi cum ea ar fi fost în travaliu. Coaja curbată ieşea puţin câte puţin, în timp ce ochii păsării se bulbucaseră şi pieptul urca şi cobora de o frică neputincioasă. În faţa acestei imagini, Josefine scăpă
un geamăt din gât. În cele din urmă, oul ieşi complet şi Susanne, care stătea în picioare în spatele mamei sale, fugi la baie şi vomită violent, acoperind practic cu sunetele scoase finalul naşterii groteşti din volieră. Celelalte douăsprezece păsări stăteau acolo împietrite, iar Samanda plângea, cu ochii larg deschişi.
O văzură pe preferata Josefinei lângă oul înfricoşător de mare, căzând pe podeaua volierei. Pieptul i se ridica şi cobora. Apoi pasărea încercă să se aşeze pe ou pentru a-l cloci, dar alunecă din nou pe jos. Spectacolul se repetă de câteva ori, fără ca vreunul dintre ei să intervină. Susanne nu simţea niciun pic de compasiune, nici pentru Afrodita, nici pentru Josefine. La sfârşit, Anton îşi strecură un braţ în colivie, luă oul şi îl privi cu atenţie. Acesta era crăpat şi părea mort.
— A avut o sarcină aparentă, declară el ferm. Şi va face şi alte ouă, la nesfârşit, dacă nu o omorâm.
Josefine îl privi cu ochii goi. Apoi se ridică, luă oul din mâna lui şi îl aşeză uşor într-un castron Tupperware, pe care mai apoi îl duse în camera ei. A doua zi, văzură că lipise fisura din ou cu ipsos şi cu ceară, dar acesta încă părea la fel de lipsit de viaţă ca înainte.
Două zile mai târziu, oul încă era în stratul său de ceară, în castronul albastru. Josefine schimba în fiecare dimineaţă
418
- ERIK VALEUR -
ipsosul şi coaja căpătase o tentă verzuie. În a şasea zi, Josefine renunţă.
În dimineaţa următoare, Anton o luă pe Afrodita, complet epuizată, şi bolul cu oul stricat. Susanne stătea în aşteptare în uşa bucătăriei.
Se gândi la broasca pe care tatăl ei o omorâse, fără niciun avertisment, în faţa ochilor ei.
— Vino cu mine! spuse el, iar ea alergă în urma lui.
Tatăl şi fiica se târâră printre arbuşti, până când găsiseră
un loc potrivit în spatele unui tufiş cu ramuri goale, spinoase. O aşezară pe jos pe Afrodita, care stătea tremurând în colivia ei de lemn şi îi privea, de parcă ştia exact ce o aştepta. Susanne privi mâinile tatălui ei şi, spre surprinderea ei, simţi o furnicătură deosebit de stranie în propriile degete, ca nişte înţepături de ac. Se cutremură şi nu ştia de ce.
Tatăl ei se ghemuise, ţinând pasărea speriată în palma lată şi o privise adânc în ochi pe Susanne. Apoi îşi desfăcu palma lent. Şi ea luă pasărea şi făcu ceea ce el făcuse odată
cu broasca, pentru a-i arăta graniţa dintre viaţă şi moarte. O
clipă mai târziu, Afrodita stătea cu gâtul rupt în cutia ei, cu ciocul pe jumătate deschis, tăcută, cu ochii reci. Cei doi săpară o groapă în pământul pădurii şi aşezară în interior cutia din lemn, cu trupul micuţei păsări galbene. După aceea călcară bine pământul, pentru a elimina toate semnele că
acolo s-ar afla un mormânt, pentru ca nimeni să nu o găsească vreodată. La urmă de tot, Anton călcă puternic pe ou, până când coaja verzuie se sparse în mici cioburi, care au fost apoi luate de vânt.
Iarna următoare a fost grea. Josefine văzuse, în mod evident, în moartea păsării ei din aur, un semn rău şi părea să refuze să-şi reia viaţa obişnuită. Plutea ca o fantomă prin camere, cu gura ca o linie albă, subţire, sub ochii negri, pe care nu-i mai interesa nimic din ce era pământesc. Nici măcar prietenele ei nu o mai vizitau, iar ciripitul slab al celorlalte păsări din voliera din bucătărie abia dacă răzbea prin tăcerea apăsătoare.
419
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Într-o noapte, când toată lumea dormea, soarta se strecură nevăzută prin cameră şi completă dezastrul (pe care Susanne îl prevăzuse încă de la sosirea şi moartea Afroditei).
Am fost prima persoană căreia i-a povestit vreodată asta şi a fost cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit vreodată.
Într-o dimineaţă, devreme, dispărură brusc toate zgomotele – ciugulitul moale de pe tijele coliviei, ciocănitul şi larma şi ciripitul din bucătărie, totul era tăcut. Portiţa volierei era deschisă, la fel şi uşa care dădea în curte. Toate păsările zburaseră. O singură voce de femeie rupse tăcerea care se aşternuse de aproape două luni de la moartea Afroditei, cu un ţipăt care nu era din această lume.
Când Anton intră în bucătărie, Josefine stătea la masă şi îşi clătina capul palid, cu figura ovală, parcă din ce în ce mai frumoasă, între cei doi pumni încleştaţi. Gura îi era pe jumătate deschisă şi un bocet jalnic îi ieşea din gât. Cum pe hol se auzeau nişte paşi grăbiţi, Anton se aşeză în pragul uşii de la bucătărie şi îşi alungă speriat fiicele, repetând puternic
„Nu, nu, nu!”.
Nu era nicio îndoială că cineva dăduse drumul păsărilor în mod intenţionat. Portiţa volierei s-ar fi putut deschide din cauza unui şoc sau accidental, dar uşa bucătăriei care dădea spre curte nu se putea deschide de la sine.
— Un vagabond, probabil, sugeră Anton.
Josefine se holba cu ochii sticloşi în neant.
În acel moment, tăcu şi el. Numai un nebun putea fugi cu doisprezece canari galbeni şi să lase argintăria la locul ei.
Două luni mai târziu, Samanda şi Susanne terminară
prima, respectiv a doua clasă de gimnaziu. Şocul cel mai mare părea să fi trecut şi toată lumea spera că soarta nemiloasă îi lovise suficient.
Cu toate acestea, Susanne încă se mai gândea la uşa care fusese deschisă pe când toată lumea dormea şi la soarele care se ridicase deasupra fiordului şi care ademenise micile creaturi. Se gândi la broască şi la Afrodita, care stăteau, lipsite de viaţă, în pământul rece.
420
- ERIK VALEUR -
În următoarele luni, pielea Josefinei devenise mai străvezie ca oricând. Mersul îi era ezitant, articulaţiile rigide şi încordate, nu păreau să facă nimic altceva decât să urmeze mecanic comenzile date de creier. Susanne o văzuse deja, de câteva ori, stând nemişcată în sufragerie, de parcă nu ar fi ştiut unde era sau cum ar fi trebuit să îşi mişte membrele. În casă nu mai apăru nicio pasăre. Voliera rămăsese goală şi tremura uşor când Susanne sau tatăl ei mergeau de colo-colo, între frigider şi masa din bucătărie. Cina era luată în tăcere. Colivia goală se afla în câmpul vizual din dreapta al Susannei şi ea o ura, căci pentru ea era ceva în genul unui mausoleu. Era surprinsă de faptul că grilajul din oţel rămăsese la fel de curat, de parcă Josefine continua să îl lustruiască cu o lavetă uşor umedă, atunci când nu o vedea nimeni.
Respiră adânc.
