— Pasărea?
— Da, şi atunci când a murit Afrodita.
Tăcu din nou.
Eram prea nerăbdătoare pentru a mă opri la auzul tonului ciudat din vocea ei, iar aceasta a fost o greşeală pe care nu am înţeles-o decât atunci când era mult prea târziu. În loc să
tac, am pus o întrebare evidentă:
— Şi ce s-a întâmplat în continuare?
— Am locuit la părinţii unei prietene din Kalundborg – în timp ce mă gândeam, desigur, la adopţie şi la tot ce era legat de aceasta. Aş fi vrut să ştiu de unde vin şi aşa mai departe.
Dar ceea ce m-a durut cel mai tare era faptul că nu mai eram fiica tatălui meu. Acest gând a fost greu de suportat pentru mine. Nu mă interesa de mama şi de Samanda. Le uram pe amândouă.
Am observat că încă vorbea despre femeie ca fiind „mama”.
— Tatăl meu m-a învăţat cum poţi evada, cum poţi zbura în cer până când eşti din nou liber. Completă această
grotescă descriere a fricii de a trăi a lui Anton cu un mic zâmbet. Şi apoi am primit o cămăruţă la etajul cinci al unui bloc din Kalundborg.
— Nu aţi mai vorbit niciodată unul cu altul?
Ea clătină din cap.
— Nici măcar la înmormântare.
— Ce înmormântare?
423
- AL ŞAPTELEA COPIL -
M-am ridicat şi în acel moment i-am văzut silueta zveltă, imobilă ca o umbră întunecată în oglinda ce deforma, din spatele ei.
Dădu din cap, fără a clipi.
— Înmormântarea Samandei. A murit. La scurt timp după
plecarea mea.
— A murit?
Am crezut că nu am auzit bine.
— Da. A murit după aproximativ un an. Jos, pe malul lacului. Unde prindeam mereu broaşte. Mă privi cu ochii ei verzi, strălucitori şi am descoperit o linişte ciudată pe chipul ei. Eram şocată. După ce m-am mutat, ea s-a stins, literalmente. Nimeni nu a putut explica asta. Nimeni nu şi-a putut da seama ce era cu ea.
Mă trecură fiori reci pe spate. M-am blestemat singură
pentru că nu prevăzusem pericolul care o pândea pe Samanda.
Din cele două surori, avusesem întotdeauna ochi numai pentru Susanne.
— Nu mai putea respira, iar la sfârşit de abia mai putea merge, spuse Susanne Ingemann, extrem de liniştită şi se aplecă în faţă, astfel că nu am putut să-i văd silueta în oglinda cea veche, care a fost exilată în lumea basmelor pentru o lungă perioadă de timp, de parcă oglinzile şi oamenii ar fi avut vreun control, cât de mic, asupra atrocităţilor. Picioarele îi deveniseră tot mai slabe şi mai şubrede, de parcă, pur şi simplu, nu mai voiau să meargă.
Am deschis gura pentru a pune următoarea întrebare, dar ea răspunse, înainte ca eu să-i adresez vreun cuvânt.
— Medicii nu au găsit nimic. Pur şi simplu, toată făptura ei ceda. Şi într-o dimineaţă, au găsit-o în lac. Probabil că se dusese acolo pentru a se scălda, îi plăcea să facă asta în dimineţile călduroase – probabil că au părăsit-o forţele atunci când a vrut să ajungă din nou la mal.
Descria sfârşitul fără niciun fel de intonaţie, aproape dezinteresată şi în acel moment aş fi vrut să o am pe 424
- ERIK VALEUR -
Magdalene lângă mine. Dar ea nu mă vizita niciodată când Susanne era acolo.
— S-a înecat…?
— Da.
Cele mai bune case sunt cele de pe apă, spusese Magna.
— La înmormântarea ei m-am întors pentru prima dată la fermă.
— Asta a avut ceva de-a face cu…?
Nu ştiam cum să formulez întrebarea mea oribilă, iar Susanne îmi ignoră bâlbâiala.
— Nu. În cea mai mare parte a timpului era cu mama mea, spuse ea. Cu mama ei, vreau să spun… nu este atât de uşor, nu…? Se ridică şi privi pe fereastră, în întunericul care înghiţise atât coasta suedeză, cât şi insula Hven, cu castelul fantastic al bătrânului astronom.
