Am simţit o urmă de panică şi mi-am ţinut ochii închişi.
— Dar nu i-ai găsit? am şoptit.
Ştiam răspunsul mai bine decât oricine altcineva.
— Nu, spuse ea.
— Pe niciunul din ei…?
Vocea îmi tremura, dar ea nu observă.
— Nu, îmi răspunse. Nu a existat nici măcar o dovadă.
Niciun act de adopţie, nicio scrisoare dramatică, niciun document, nici măcar la Protecţia copilului. Nici măcar o 427
- AL ŞAPTELEA COPIL -
notiţă, cât de mică, în Kongslund. Totul a fost dat uitării…
sau rătăcit, aşa cum spunea Magna. Poate că acesta a fost motivul pentru care, mai târziu, m-a numit directoare adjunctă. Probabil că i se făcuse milă de mine.
Ce naivitate strigătoare la cer! După mai mult de treizeci de ani de la prima ei despărţire de Kongslund, se întorsese –
ca mâna dreaptă a Magnei, iar la câţiva ani de la numirea ei ca directoare a căminului făcuse ceva ciudat, despre care mi-am adus aminte exact în acea noapte, dar despre care nu am îndrăznit să o întreb. Instalase o colivie frumoasă, cu patru canari galbeni ca gălbenuşul de ou, care cântau ca nebunii şi îi încântau pe copii. Pusese colivia la fereastra înaltă din vechiul birou al Magnei, astfel că păsările stăteau toată ziua pe beţele lor şi puteau privi cei doisprezece fagi la care nu aveau să ajungă niciodată. Era ca o repetare a propriului ei trecut.
Trei dintre păsări trăiseră aproape cincisprezece ani, o vârstă incredibilă pentru această specie, iar când muri şi ultimul canar, ea nu mai cumpără alţii. Colivia rămase goală
şi neatinsă în nişa ferestrei, de parcă ar fi fost camera unui decedat, pe care familia îndoliată nu dorea să o modifice.
Al patrulea canar dispăruse brusc, cu câţiva ani înainte.
Într-o dimineaţă, pasărea a dispărut, pur şi simplu.
Ea a rămas nemişcată în soarele dimineţii, încercând să
înţeleagă un fapt simplu, incontestabil, pe care nimeni nu i-l putea explica: fereastra era deschisă, dar uşa coliviei era încuiată.
Nu însemna decât că uşa fusese deschisă la un moment dat, în cursul nopţii, iar apoi închisă din nou.
— Niciun canar nu poate deschide singur uşa coliviei – şi să o închidă în urma lui… declară Gerda speriată.
Nu mai era nevoie să termine propoziţia.
…înainte să plece în zbor.
Niciuna din noi nu a mai spus nimic.
428
- ERIK VALEUR -
24
NILS
21 IUNIE 2008
Desigur, Magna trăsese nişte sfori şi îl trimisese peservitorul ei credincios, Carl Malle, să discute cu SusanneIngemann, în timp ce aceasta era încă în perioada de formare.
Acest lucru îi era specific celei mai puternice femei din viaţamea, aşa proceda ea întotdeauna când punea lucruri la cale şinu se încredea nici în diavol, şi nici în Dumnezeu.
Magna îi făcuse Susannei oferta de a lucra în cămin şi, maitârziu, de a deveni succesoarea ei. Cum ar fi putut refuza fatadin peninsulă o astfel de şansă?
Totul fusese pregătit exact aşa cum îşi dorise mama meaadoptivă.
După o noapte fără vise, m-am trezit devreme, chiar dacă
oaspeţii erau aşteptaţi la amiază.
Între timp, trecuseră şase săptămâni de la moartea mamei mele adoptive.
Aveam în faţă ziua la care visasem toată viaţa mea şi despre care Magdalene îmi povestise din prima zi a întâlnirii noastre.
— Răbdare, sâsâise ea uşor. Răbdarea este singurul aliat al proscrişilor şi al celor diformi.
Astăzi trebuia să mă reîntâlnesc cu trei din cei cinci băieţi din Camera elefanţilor.
Am privit pe deasupra fiordului, spre Hven, dar am lăsat telescopul în suportul său. Potrivit calendarului de la Kongslund, era cea mai lungă zi a anului, lucru pe care l-am luat drept un semn special al unei puteri superioare, care ne adusese împreună.
