să îmi spună că am fost adoptat, pentru că boala mea era ereditară. Pentru a putea face investigaţii, medicii trebuiau să ştie că eu nu eram fiul lor biologic. Câţiva ani mai târziu, ei mi au povestit şi despre tine.
Susanne Ingemann stătea cu capul plecat, fără să
privească pe nimeni.
— Nu am înţeles din ce cauză, dintr-odată, ai încetat să
mai vii la mine, spuse Asger încetişor.
— Mama mi-a interzis asta… îi răspunse Susanne.
— Interzis?
— Da.
— Deci aşa. Mama ta nu a vrut să rişte ca eu să îţi spun povestea mea, pentru ca fiicei ei să nu îi vină vreo idee stupidă. Nu trebuia să afli nimic?
— Nu.
Părea că marele astronom ar mai fi vrut să pună o altă
întrebare, dar apoi căzu dintr-odată pe gânduri, se aşeză pe ultimul scaun liber şi rămase cu privirea aţintită în faţă.
— Dar cum ai ajuns din nou aici? întrebă Nils Jensen, care părea din ce în ce mai confuz.
Putea să fie mult mai rău.
— L-am întâlnit pe Carl Malle. Susanne ridică din umeri, ca şi cum ar fi vrut să se scuze – sau să sugereze că cei prezenţi şi-ar fi putut imagina singuri restul poveştii. A venit să mă vadă în timpul cursurilor şi mi-a povestit despre Magna. Erau prieteni vechi, din război. Şi apoi mi-a oferit un loc de muncă la Kongslund. M-am gândit pentru o vreme şi, în cele din urmă, am acceptat. Aşa că m-am întors… da.
— Cu toţii aţi fost urmăriţi. De un înger păzitor mare, puternic, cu părul negru, ondulat, spuse Knud Tåsing.
Dacă aceasta ar fi trebuit să fie o glumă, nimeni nu izbucni în râs.
— Eu l-am văzut pe Carl Malle pentru prima dată destul de recent, spuse Peter.
— Probabil că, pur şi simplu, nu l-ai observat.
435
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Toată lumea mă privea. Pentru prima dată, intervenisem în discuţie de bunăvoie. Cuvintele începuseră să mi se rostogolească de pe buze, înainte să le pot opri. Ceilalţi nu aveau de unde să ştie cât de bine informată eram – şi, în plus, Peter uitase cât de repede fusese măturată sub preş
povestea cu directorul decedat, după ce răzbunase nedreptăţile făcute prietenului său. Nici Orla nu observase cât de rapid şi de liniştit trecuse evenimentul morţii Prostănacului din Sjasllands Odde. Dar mie nu-mi scăpase nimic.
— Au vrut să ne împiedice să ne descoperim trecutul comun, spuse Asger. Au stat cu ochii pe noi, dar cu siguranţă nu cu intenţia de a ne pune într-o zi, faţă în faţă…
Trecu apoi cu privirea de la unul la altul. Nici Susanne, Marie sau Peter şi…
Se opri brusc, ca şi cum un corp ceresc necunoscut aterizase între noi, pe pământ.
— …Nils, am rostit fără milă.
Eram maestră la aşa ceva.
Toată lumea, cu excepţia unuia dintre ei, ştia ce vreau să
spun.
Rămăseseră ca statuile pe scaunele lor.
Fotograful se holba la mine.
— Poftim? Trase adânc aer în piept. Eu de ce mă aflu aici?
întrebă inexpresiv.
Apoi îşi trecu privirea uimită de la Knud la Peter, apoi la Asger şi, în cele din urmă, la Susanne Ingemann.
Nu am îndrăznit să mă uit la Knud, nici la Peter sau la Asger. Ei nu ştiau ce ştiam eu despre pierdere şi distrugere şi vedeau numai intoleranţa, sacrificiul personal pe care Nils Jensen trebuia să le facă, dacă totul mergea conform planului meu.
— Eu am fost… aici…? Se agăţă cu disperare de privirea Susannei.
Dacă lucrurile erau să rămână aşa cum fuseseră, ea trebuia să nege.
436
- ERIK VALEUR -
