Ceea ce Ingolf nu povestise nimănui era un fapt trist, acela că mama, după doar câteva minute, aşa cum bărbatul din capsulă revenise în lumea pământeană, sovietică (ne aflam în mijlocul Războiului Rece), se ridicase din patul ei, ieşise în grabă pe uşă, se îndreptase spre taxiul care o aştepta şi dispăruse din viaţa copilului ei. Asta le povestise Magna.
Mama biologică a lui Asger era o curvă, acesta era verdictul lor.
— Dar el nu ştia asta, spuse Ingolf iritat, ca întotdeauna când Kristine începea cu efectele nocive ale povestirii cu spaţiul asupra băieţelului din Rigshospital.
Dar Kristine îl privea furioasă.
— Există mai multe lucruri între cer şi pământ decât crezi tu, Ingolf!
Apoi începea din nou să plângă.
Indiferent de cauză, nevoia insurmontabilă a băiatului de a observa şi explora devenea din ce în ce mai mare, îndreptându-se spre cer: stele, comete, planete, galaxii, supernove,
avioane
supersonice,
pescăruşi,
păsări
cântătoare, buburuze, viespi, albine şi fluturi. La vârsta de şase ani, primise o pereche de ochelari cu lentilele groase precum cele ale unui binoclu, iar în clasa întâi, arăta ca un profesor distrat de fizică teoretică. Capul îi era mult mai mare decât cel al unui băiat obişnuit din nordul oraşului Århus.
În al nouălea an de viaţă al lui Asger, cei doi astronauţi americani, Neil Armstrong şi Edwin Aldrin, aterizaseră în Marea Liniştii, iar Armstrong mersese mai mult de două ore prin praful lunar din ciudata lume şi rostise cele douăsprezece cuvinte pe care Asger le atârnase deasupra patului său: That is one small step for man, one giant leap for mankind. (Acesta este un pas mic pentru om, un salt uriaş
pentru omenire.)
442
- ERIK VALEUR -
A doua zi, Asger începu să şchioapete, pentru prima oară, cu piciorul drept – o coincidenţă remarcabilă. În lunile de după saltul uriaş epocal al aselenizării, paşii lui deveniră din ce în ce mai mici, până când de-abia mai putea merge normal. Infirmitatea lui ciudată îl însoţise mai mult de un an, iar în final ajunsese să stea cu spatele întors spre cer, privind în jos. Un semn foarte rău. Îşi dădea ochelarii jos şi îşi privea piciorul drept, apoi închidea ochii şi începea să
plângă. Ingolf şi Kristine îl duseseră la spital, unde medicii îl examinaseră în detaliu. Suferea de o boală foarte rară, al cărei nume părinţii de-abia îl putuseră rosti atunci când aflaseră diagnosticul: Legg-Calve-Perthes, numită după cei trei medici care descoperiseră boala. Capul lui femural drept se deteriorase, din cauza lipsei de calciu – pe radiografie arăta ca o minge din lut spartă, ale cărei fragmente se răspândiseră în zona şoldului, iar acest colaps era cauza unui defect genetic care, conform spuselor medicilor, exista din cele mai vechi timpuri. Defectul era ancorat în genotipul băiatului, spuneau ei.
O săptămână mai târziu, Asger a fost dus la spitalul din peninsulă, la Kalundborg, unde piciorul său bolnav trebuia să fie întins şi unde ar fi trebuit să lupte, alături de alţi copii cu acelaşi defect genetic, împotriva bolii. Trebuia să stea întins în pat; nu o săptămână sau o lună, ci cel puţin un an şi jumătate, aşa spuneau doctorii. Toţi copiii din sanatoriul de pe coastă aveau, din motive de securitate, un fel de hamuri, care îi ţineau legaţi de pat, întinşi pe spate, cu trei curele puternice din piele de fiecare parte. Băiatul care visase mereu să ajungă până la cer era legat cât se putea de bine de patul său pământesc. Aşa îţi este pecetluită soarta, când are unul din capriciile sale crude. Ştiam deja asta. Am făcut trei călătorii lungi la sanatoriul de pe coastă, unde era internat Asger. Nimic nu mă mai putea surprinde. Aşa credeam.
În prima zi de spitalizare, Kristine cedase complet, atât de tare îşi plângea de milă. Se văita, era de neconsolat, iar Asger îi auzise plânsetele pe tot holul, până când uşa masivă a 443
- AL ŞAPTELEA COPIL -
spitalului se trântise în urma ei. Tatăl lui rămase ţeapăn şi palid în uşă, fără a scoate vreun cuvânt, apoi se întorsese şi o urmase pe soţia sa. În acel moment, pentru Asger a fost foarte clar că era singur pe lume. La fel de singur ca un astronaut care a căzut din capsula lui spaţială şi acum plutea la nesfârşit prin nimicul negru. Chiar dacă în cer, în jurul lui, se aflau o mulţime de alte puncte luminoase, el nu avea să le atingă vreodată în viaţa lui. La acea vreme, Asger nu putea şti că, prin intermediul orfelinatului Kongslund, fusese mai bine pregătit pentru întuneric şi singurătate decât oricare alt copil din imensul sanatoriu.
În prima noapte fusese trezit de un strigăt – era ca şi cum camera de spital era plină de oameni pe care nu îi putea vedea. Apoi auzise deodată un glas şi avu impresia că mai auzise o dată cuvintele, dar nu le înţelegea.
— Al cui este copilul acesta? întreba vocea.
În Århus, Kristine se trezise brusc în patul ei şi strigase:
— Al meu! foarte mirată, pentru că răspunsese la o întrebare pe care nu i-o adresase nimeni.
Se gândise la Asger, la piciorul lui bolnav şi la defectul genetic care îi trădase pe toţi. Partea cea mai grea i se păruse declaraţia concisă a medicilor: defectul a fost transmis exclusiv de la mamă la generaţia următoare, fiind indisolubil legat de cromozomul feminin. Mama naturală, care îşi părăsise băiatul, îi lăsase această boală.
Prin urmare, Kristine fusese nevoită să le spună medicilor secretul că Asger nu era fiul ei natural.
Şi pentru că voia să afle mai multe, le dăduse numele şi adresa directoarei de la Kongslund. După aceea, fusese atinsă de o profundă îngrijorare că îl trădase pe fiul ei unui inamic necunoscut.
Ingolf o mângâiase pe părul de culoare închisă:
— Nimeni nu ni-l poate lua, Kristine, şi nimeni nu vrea asta… Dar va trebui să îi spunem adevărul, acum că îl ştiu toţi medicii.
444
- ERIK VALEUR -
Ea tăcuse şi se simţea ca un animal prins în capcană.
Pentru a nu-l pierde, trebuia să-i spună adevărul prin care îl putea pierde. Aşa i se părea situaţia în care se afla.
De primul Crăciun petrecut la sanatoriu, primise de la părinţii săi un mic telescop cu lentile atât de puternice, încât putea vedea noaptea, cu ochii săi, echipajele petrolierelor ancorate la intrarea în fiord, în micul oraş Kalundborg.
În camera lui erau copii din toate colţurile ţării, din Møn, Copenhaga, Helsingør şi Vejle. O pereche de gemeni venise chiar din Insulele Feroe – Høgn şi Regni – şi un băiat din Groenlanda, pe nume Daniel, care nu fusese vizitat niciodată
şi după nouă luni uitase cum arătau părinţii şi fraţii săi. Era palid şi ochii lui albaştri erau înfundaţi în spatele a două
pliuri adânci de piele, astfel că nu ştia nimeni la ce se gândea. Mâinile lui brune ţineau strâns o piele de focă pe care nu o scăpase din ochi încă de la sosirea lui.
Într-o dimineaţă, înainte ca soarele să se ridice din nou deasupra fiordului, Daniel regăsise spiritul strămoşilor săi; îşi curbase degetele de parcă erau gheare şi trăsese cu toată
