1961-1972
Dacă o parte dintre foştii mei colegi din Camera elefanţilorar fi fost expuşi micilor ghionturi obişnuite ale sorţii – şibineînţeles că fuseseră, şocul pe care Asger l-a resimţit pentrua doua oară în viaţa sa a fost atât de puternic, cum nicioputere pământească nu şi-ar fi putut imagina.
Îl văd în faţa mea – atât în Kongslund, cât şi în camera cuvedere spre mare, unde l-am regăsit mult mai târziu, sau însanatoriul unde o cunoscuse pe Susanne.
De-abia atunci când Asger, prin încăpăţânarea lui şi printr-odoză sănătoasă de cinism, de care nu îl credeam în stare, s-afăcut vinovat de moartea prietenului său din copilărie, amînţeles ce altceva mocnea în el şi cât de puternică a fostdintotdeauna dragostea lui pentru stele şi pentru galaxii.
A fost luat de lângă mama sa din aripa B a maternităţii, într-o dimineaţă a anului 1961.
Trei zile mai târziu, Magna îl ridicase din pătuţ şi plecase din spital cu băieţelul în braţele ei protectoare, puternice.
Cu siguranţă el privise peste umărul ei atunci când ea îl ducea către taxi, şi îmi imaginez că ochii lui rotunzi, cercetători, străluceau de parcă erau deja, din acest stadiu incipient, complet fascinaţi de tot albastrul care se întindea deasupra planetei.
Încă de la cincisprezece ani, Asger a descoperit semnificaţia vieţii în broşurile ilustrate cu poveşti despre farfurii zburătoare şi civilizaţii extraterestre, iar imaginaţia lui se desfăta încă de atunci la gândul întinderii aparent infinite a Universului. Când avea şapte ani, doi cercetători americani nu descoperiseră nimic mai puţin decât originea lumii; la început, auziseră un pârâit slab într-un 439
- AL ŞAPTELEA COPIL -
radiotelescop din New Jersey şi crezuseră că în aparat intraseră
excrementele
unui
porumbel,
după
care
încercaseră să spele originea lumii cu apă şi săpun ceea ce, din câte se ştie, nu au reuşit. Ceea ce auziseră era sunetul Big Bangului, naşterea Universului, iar această poveste adevărată şi minunată îl făcuse pe Asger să privească
definitiv în sus – sus, deasupra pustietăţii vieţii pământeşti.
La vârsta de opt ani era atât de obsedat de cer, cu toate fenomenele lui luminoase, intermitente, în flăcări şi aeriene, încât părinţii săi îl găseau ghemuit în fiecare noapte pe pervazul ferestrei, complet fascinat de banda argintie şi strălucitoare a Căii Lactee, din care mici cioburi de infinit se prelingeau în camera lui din copilărie. Iar şi iar, Ingolf şi Kristine erau treziţi de sunetele familiare şi îşi găseau fiul extrem de concentrat, stând sub Lună, îndreptându-şi privirea spre cerul senin.
Mama lui, Kristine, era prea cu picioarele pe pământ pentru a putea înţelege cât de puţin fascinaţia fiului ei pentru spaţiul incredibil de mare. Era aproape o ironie a sorţii că perechea de profesori găsise, în cele din urmă, o casă într-un cartier ale cărui străzi erau numite după
corpurile cereşti: Neptun, Atlas, Jupiter, în imediata apropiere a Dealului Observatorului, pe care se înălţa falnic clădirea observatorului denumit după celebrul Ole Romer, cu cele două cupole imense ale sale.
Cei doi profesori tineri erau simbolul îngrijirii părinteşti solide – avangarda noilor danezi grijulii din casele terasate.
Şi la fel de grijulii discutau în fiecare seară, când fiul lor era în pat, despre lucrurile specifice anilor ’60: libertate şi revoltă, războiul din Vietnam şi testele nucleare, dictatura lui Franco, Zidul Berlinului şi drepturile civile din America.
Până când Kristine, cu vocea aproape stridentă, punea capăt conversaţiilor incitante şi anunţa că fiul ei stătea din nou pe pervazul ferestrei.
Soţul ei punea picior peste picior şi privea nervos spre uşa camerei copilului. Stăteau acolo mult timp. Realizau că erau 440
- ERIK VALEUR -
jenaţi pentru că băiatul care se afla în spatele uşii nu era copilul lor şi pentru că avea în el trăsăturile de caracter ale unor oameni pe care ei nu îi întâlniseră niciodată.
— Am făcut ceva greşit? şoptea ea şi privea pe fereastra care dădea spre cupolele observatorului, fără să-şi dea seama că nimic mai puţin decât Universul intra în vieţile lor printr-un spaţiu îngust.
Până la urmă, chiar ea a găsit răspunsul la întrebarea legată de vinovăţie.
— Asta este vina ta, decise ea categoric într-o seară, când teama se strecurase din nou în sufletul ei. Pentru că le-ai povestit prietenilor noştri că s-a născut în ziua în care un bărbat a ajuns în spaţiu! spuse ea cu o urmă de reproş, accentuată pe cuvântul bărbat.
Ingolf simţise un uşor fior pe şira spinării. Era adevărat, cochetase cu faptul că primul mare triumf al explorării spaţiului a coincis cu naşterea fiului său, Asger. În acel moment, când fiul său era spălat, cântărit şi măsurat în Rigshospital din Copenhaga, cu membrele sale lungi, subţiri, lumea afla că astronautul sovietic Iuri Gagarin reuşise să
ajungă în nicăieri, la exact trei sute de kilometri depărtare –
cu naveta spaţială Vostok.
— Un bărbat curajos s-a înălţat în cer – şi un băiat micuţ, curajos, a venit pe Pământ, aşa le povestise Ingolf câtorva prieteni şi vecini de vizavi.
Dar făcuse asta numai cu intenţia ascunsă de a-i lăsa să
creadă că el şi Kristine fuseseră prezenţi la naştere – şi că
Asger era fiul lor natural.
Acum trebuia să fie pedepsit pentru asta?
Lui Gagarin îi trebuiseră, în acea zi a lunii aprilie, exact o sută opt minute pentru a ajunge la corpurile lui cereşti îndepărtate, cu câteva minute mai mult decât avusese nevoie femeia din Rigshospital – mama biologică a lui Asger pentru a-l aduce pe lume pe băieţelul ei sănătos. Cei doi călători cutezători, bărbatul şi băiatul, luaseră apoi o masă elegantă, lichidă, după care băiatul adormise, iar astronautul, în 441
- AL ŞAPTELEA COPIL -
imponderabilitate, rostise câteva cuvinte – în limba rusă, sus, în atmosfera de deasupra planetei noastre albastre.
