— În registre, am spus într-un final şi mi-am ţinut respiraţia. Am găsit numele în rapoartele oficiale din biroul Magnei.
Susanne ştia, singura dintre cei prezenţi, că acest răspuns era o minciună crasă. Mai mult ca sigur că se întreba ce îi spusesem, de fapt, lui Asger, pe când avea cincisprezece ani, dar îşi ascunse nesiguranţa la fel de bine ca întotdeauna. Am văzut că cei patru bărbaţi, oricât de diferiţi ar fi fost, erau profund impresionaţi de frumuseţea ei, ca şi mine, şi sperau să afle mai multe despre un punct-cheie al vieţii lor, aşa cum fusese descris în articolele despre Kongslund.
Knud Tåsing se întoarse spre astronom.
— Şi cine este mama dumneavoastră naturală, domnule Asger?
Vocea îi suna sceptic.
— Cu siguranţă nu o chema Bjergstrand.
Vocea lui Asger suna incredibil de vioaie.
— Aţi vizitat-o… vreodată?
— Da, adică nu, dar am văzut-o.
Veselia îi dispăruse din voce.
Susanne îi veni în ajutor:
— Veniţi, vă rog, aducem mâncarea afară.
Se întoarse spre uşa Camerei sugarilor şi bătu cu fermitate din mâini.
— A mai încercat cineva din grup să îşi găsească părinţii?
Knud Tåsing îşi fixă cu privirea prietenul din copilărie, dar Peter Trøst nu spuse nimic.
— De fapt, unde sunt acum aceste documente? întrebă
Tåsing şi se întoarse spre Susanne.
— Când voi avea timp pentru asta, mă voi duce să le caut în pod, spuse Susanne Ingemann.
— Atunci, poate veţi găsi şi formularul dumneavoastră –
de atunci.
Agitaţia de pe terasă se amplifică.
Paharul îmi tremura în mână. Nu avea de unde să ştie asta.
433
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Bona, care venise din Camera sugarilor cu câte un castron de curry cu hering în fiecare mână, îngheţase ca o patinatoare în mijlocul unei piruete, iar în fiord, pânzele albe pluteau spre porturile Tårbsk şi Tuborg.
Susanne nu reuşi să îşi ascundă uimirea care îi desfigura chipul frumos în acel moment.
— Nu ar fi trebuit să ştim asta?
Knud Tåsing stătea chiar în faţa ei.
În puloverul verde şi pantalonii din catifea maro, arăta ca un profesor bătrân.
— Am fost atât de orb şi întotdeauna m-am interesat numai despre cei cinci băieţi, în loc să o caut, de asemenea, pe cea de-a doua fată din Camera sugarilor…
Susanne se lăsă să cadă pe un scaun din capul mesei albe. Ne-am aşezat şi noi, ceilalţi. Numai Asger rămăsese în picioare. Asistenta servea heringul cu mâinile tremurânde, în timp ce Knud Tåsing nu o scăpa din ochi pe Susanne.
Apoi Asger îşi drese glasul.
— Eu am descoperit asta de ceva timp, spuse. Eu le-am povestit azi de dimineaţă lui Peter şi lui Knud – şi lui Nils, după ce am aflat că Inger Marie este autoarea scrisorilor.
Până acum nu am dat importanţă acestui lucru, pentru că, doar era vorba despre un băiat – dar acum cred că trebuie să
ştim totul, dacă vrem să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat.
Susanne îşi recăpătase puterile şi îi ceru asistentei să se retragă. Era impresionant.
— De unde ştii asta? întrebă.
Asger îi puse mâna pe umăr Susannei Ingemann.
— Părinţii mei s-au întâlnit cu mama ta încă din 1962 aici, la Kongslund, în timp ce aşteptau definitivarea adopţiei. Şi au revăzut-o, zece ani mai târziu, în Kalundborg, când eu eram la spital. Atunci, mama ta a avut ideea să îl vizitezi, din când în când, pe bietul băiat… La vremea aceea, niciunul dintre noi nu avea habar de timpul petrecut împreună în Kongslund pentru că, bineînţeles, nu ne spuseseră nimic despre asta. Când eram în spital, părinţii mei au fost nevoiţi 434
- ERIK VALEUR -
