Cu puţin înainte de ora douăsprezece, am auzit două
maşini oprind de cealaltă parte a casei. Am aşteptat aproape 429
- AL ŞAPTELEA COPIL -
cinci minute înainte să mă ridic încet din scaunul cu rotile, să arunc o privire în oglindă (care mă privea, la rândul ei, mută) şi să cobor liniştită scările.
Îmi amintesc că m-am oprit, pentru scurt timp, aruncându-i o privire doamnei N.V. Dorphs îmbrăcată în verde, de parcă ea ar fi avut ceva de-a face cu viitoarea petrecere sau de parcă ar fi putut să îmi spună ceva despre asta, dar tăcea. Aşa că am continuat să merg pe coridor şi am deschis uşa Camerei sugarilor, unde elefanţii pictaţi de Gerda, cu trompele lor întinse, mă înconjurară imediat.
Copilul cel mai mic fusese dus în pavilionul de grădină, pentru a trage un pui de somn, aşa că în cameră nu mai era nimeni. Am stat mult timp în spatele perdelelor şi i-am privit pe cei patru invitaţi de afară, de pe terasă. Inima îmi bătea atât de repede şi de tare, încât am strâns din dinţi, de teama că cineva ar fi putut-o auzi.
— Acum, Marie, îmi şopti aliata vieţii mele. Acum.
Cei patru bărbaţi stăteau împreună cu Susanne Ingemann. Nu puteam auzi despre ce vorbeau, dar, orientându-mă după figurile lor, am ajuns la concluzia că
erau încă la primele fraze jenante, de salut. Asger Christoffersen zâmbea. Era cu aproape un cap mai înalt decât ceilalţi, de parcă urmărirea stelelor i-ar fi influenţat dezvoltarea muşchilor şi a tendoanelor, iar lentilele ochelarilor săi erau groase asemenea celor ale telescopului.
În stânga lui stătea Nils Jensen. Cu toate aparatele foto care îi atârnau de gât – un Nikon SLR, un mic Leica şi un bliţ
mare – arăta fix ca în poza din ziar după ce câştigase premiul pentru cea mai bună fotografie jurnalistică a anului, cu imaginea unui băieţel irakian mort, plin de sânge. Peter Trøst stătea oarecum retras, cu mâinile îngropate adânc în buzunare şi cu privirea îndreptată spre fiord. Ezitând, ca şi cum ar fi preferat să îşi ia zborul, se întorsese spre ceilalţi de pe terasă. Knud Tåsing stătea tăcut şi încruntat. Două bone aşezaseră frezii aurii în patru vaze albastre, sub o umbrelă
albastră, şi aranjaseră pe masa din grădină pahare din 430
- ERIK VALEUR -
cristal şi tacâmuri strălucitoare din argint. Susanne Ingemann se aplecă şi împinse vazele un pic mai departe, spre mijlocul mesei, de parcă înainte nu fuseseră aşezate aşa cum trebuie.
Am văzut că ea îmi simţise prezenţa, pentru că se întoarse brusc spre perdelele care fluturau prin uşa terasei, pe jumătate deschisă, şi le spuse ceva celorlalţi. Toate privirile se întorseseră spre uşa Camerei sugarilor şi nu mai aveam de ales decât să ies afară, la ei, în lumina soarelui.
Au îngheţat, de parcă ar fi văzut o fantomă sau o persoană
pe care o crezuseră moartă timp de mai mulţi ani. Purtam o rochie neagră, strânsă pe gât, aşa cum purta Magdalene. Mi s-a părut că este potrivită, chiar dacă, mai mult ca sigur, păream destul de demodată, ca şi cum aş fi făcut parte dintr-o eră pe care lumea o uitase.
— Aceasta este Marie.
Susanne îmi întinse un pahar de socată, pentru a ascunde timiditatea ei şi a mea.
În mod uimitor, mâinile nu îmi tremurau, dar simţeam curiozitatea celorlalţi, de parcă o pasăre minusculă ar fi agitat aerul din jurul meu. Pe tot parcursul afacerii Kongslund şi, probabil, cu mult înainte, fusesem un mister, iar acum, dintr-odată, stăteam în faţa lor, în carne şi oase.
Mica fată diformă de la mansardă, ciudata, invizibila fiică
vitregă a directoarei.
Susanne mi i-a prezentat unul după altul, dar niciunul dintre cei patru bărbaţi nu a făcut vreo mişcare pentru a da mâna cu mine. Atingerile nu erau un lucru pe care noi îl făceam cu uşurinţă – nici măcar Knud Tåsing, chiar dacă el nu era unul dintre noi. Ştiam că el le povestise celorlalţi despre scrisoarea Evei, astfel încât fusesem demascată drept autoarea scrisorii anonime. Dar în ochii lor nu se citea nicio urmă de ostilitate. Bănuiam că şi ei, ca şi ziaristul, luaseră
de bună scrisoarea – şi, bineînţeles, voiam să îi las cu această impresie. Mai mult decât atât, voiam ca ei să creadă
că plicul pentru copilul Evei nu existase niciodată.
431
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Susanne vorbea cu mine şi mi-am dat seama că atât Knud Tåsing, cât şi Peter Trøst încercaseră să dea de Søren Severin Nielsen, dar avocatul nu răspunsese la telefoane. Orla nici măcar nu fusese sunat. Vedeta TV îi salutase pe toţi cu o uşoară plecăciune. „Vă mulţumesc pentru invitaţie.” Şi Asger se aplecase politicos şi oarecum rigid. Purta un pulover de lână, în ciuda temperaturilor de vară, şi înclină din cap.
Poate că, exact în acel moment, se gândea că îl adusesem pe urma părinţilor săi biologici.
Destul de ciudat, conversaţia noastră începu tocmai din acest punct.
— Asger mi-a povestit că l-ai ajutat să o găsească pe mama lui naturală? întrebă încet Peter Trøst.
M-am uitat în jos, iar inima-mi bătea nebuneşte, în timp ce încercam să găsesc un răspuns la întrebarea lui neaşteptată. De mică îl iubeam pe Peter, ca toată lumea –
chiar şi de la distanţă.
— Cum ai găsit-o…?
Knud Tåsing stătea un pic mai departe şi se uita la mine cu o privire de nepătruns; în ziarul său, jurnalistul nu pomenise niciun cuvânt despre faptul că eu mă aflam în spatele scrisorii anonime şi, deşi ştiam cât de greu i-ar fi fost să îşi dovedească presupunerea, în cazul în care eu negam totul, reticenţa lui mă surprinsese un pic. Poate că spera să
afle mai multe fragmente care l-ar fi putut ajuta la rezolvarea enigmei copiilor adoptaţi – sau poate se temea că informaţiile următoare aveau să îl îngrijoreze pe singurul prieten care îi rămăsese, pe Nils Jensen. Am înţeles că Knud, de dragul prieteniei lor, nu îi dezvăluise nimic fotografului. Astfel Nils se afla acum, fără să-şi dea seama, la numai câţiva metri distanţă de locul în care îşi petrecuse primii ani de viaţă, sub îngrijirea Magnei.
Jurnalistul nu ar fi putut compensa niciodată această
trădare.
432
- ERIK VALEUR -
