puterea lui de chingi, fluturându-şi sălbatic picioarele întinse în jurul lui, în timp ce ţipa şi bolborosea şi făcea spume la gură, până când, până la urmă, curelele zburaseră prin cameră. Fusese nevoie de patru asistente medicale şi de un brancardier care fusese chemat în ajutor, pentru a-l ţine de mâini şi de picioare, care ameninţau să se rupă de trupul lui imobilizat. Fusese sedat cu pastile şi strâns cu chingi şi mai puternice şi nu i se mai dăduse voie să păstreze pielea de focă ce declanşase revolta. Apoi nu mai schimbă cu nimeni nici măcar un cuvânt.
Câteva zile mai târziu, un băiat de muncitor, lat în umeri, Benny din Copenhaga, reuşise să continue revolta şi să-şi slăbească hamurile, să-şi desfacă bandajele de la picioare şi, cu un râs batjocoritor straniu, care se ridica din abdomen, ca un mârâit, să îşi lase în jos grilajul de la pat şi să îşi îndoaie picioarele peste marginea patului. Nesigur, el stătu acolo timp de câteva secunde şi se agăţă de un scaun, înainte să
445
- AL ŞAPTELEA COPIL -
îşi dea drumul şi să meargă pe picioarele lui slabe. Luat prin surprindere de propria neputinţă, căzu în faţă de la prima încercare şi rămase plângând pe podea pentru o vreme. În paturile din jurul lui, colegii rămăseseră cu ochii larg deschişi, şocaţi, paralizaţi de prefigurarea unui dezastru de nedescris.
La fel ca în toate mişcările de rezistenţă nou create, membrii se dau înapoi neliniştiţi şi îl lasă pe lider sa facă
singur primii (şi, de multe ori, ultimii) paşi. Dar Benny se ridicase brusc în picioare, împins de o putere care se născuse în mod surprinzător în interiorul lui şi făcu plimbarea vieţii lui, de la un perete la altul – fără muşchii picioarelor – direct în iad, pentru că pe drumul de întoarcere (la numai patru metri până la pat) îşi rupse din şold capul femural reconstruit cu migală şi căzu într-o parte, în întuneric. El a plătit această revoltă cu încă doi ani petrecuţi în pat.
Deosebit de tragic a fost pentru Karsten, fiul unui şofer de camion, care, în ultima vară înainte să fie eliberat, făcuse câteva comisioane în cârje pentru Asger. El s-a întors acasă, la tatăl lui, care l-a pus imediat ca ajutor pe camionul său, unde în fiecare zi trăgea de cutii din carton şi de saci, până
când şoldul încă slăbit nu mai rezistase la presiune şi cedase. Cu câteva zile înainte să fie nevoit să se întoarcă în sanatoriul de pe coastă, el se dăduse jos din patul său din Sorø, ieşise şchiopătând prin întuneric în pădurea din apropiere şi se spânzurase de o ramură groasă, solidă, care ar fi putut suporta de zece ori greutatea lui de muscă. În acel moment avea doisprezece ani şi două zile. Oribila poveste fusese spusă în şoaptă de îngrijitori şi îi speriase de moarte pe copii. Nimeni din secţie nu mai repetase revolta. Şi din patul lui cu vedere spre fiord, Asger îşi dăduse seama că
destinul nu este foarte îngăduitor cu cei deja răniţi şi nimeni nu îşi poate schimba soarta când vrea el. Şi mai înţelese şi că
nutrea o aversiune specială şi universală pentru băieţi ca Daniel, Benny şi Karsten, venind din familii care nu 446
- ERIK VALEUR -
înţelegeau nimic şi nu învăţaseră nimic şi care se răzvrăteau, din pură prostie, împotriva inevitabilului. Părea să găsească
o satisfacţie deosebită în a împinge cele mai sărace şi mai afectate familii în abis şi de a le doborî fiii înainte ca ei să
poată fugi. Asger, care înţelesese instinctiv întreaga dimensiune a acestui mesaj, îşi ţinea respiraţia şi, în aceste zile, încerca să nu facă mişcări bruşte. Ştia mai bine decât oricine altcineva cât de mult însemna chiar şi cea mai mică
mişcare din spaţiu.
În iulie 1972 îi îndepărtaseră curelele şi bandajele, exact când omul de ştiinţă american Carl Sagan trimitea primul mesaj de la oameni către civilizaţii extraterestre, în sonda spaţială Pioneer 10. În acest scop, omenirea imprimase imaginea unui bărbat şi a unei femei pe o placă din aluminiu, completată cu poziţia Pământului pe Calea Lactee, în cazul în care cineva voia să treacă pe aici.
Pentru Asger, aceasta era promisiunea libertăţii care îl aştepta afară. Dintr-odată, îşi putea îndoi din nou genunchii şi se putea ridica din pat. Şi câteva ore pe zi avea voie să îşi desfacă cele şase curele care îl ţineau legat de saltea.
Când se ridicase din pat pentru prima dată, în uşă stătea o fată cu părul castaniu-roşcat, lung până la umeri, care îi înconjura capul ca un halo. Nu mai auzise niciodată vocea unei fete.
— Pot să intru?
Inima începu să îi bată tare.
— Locuiesc chiar aici, în apropiere, spuse ea. Mă numesc Susanne.
Vocea ei i se lipi de piept ca un cap mic de pasăre.
— Voiam numai să văd cum te descurci, spuse ea. Mama mea mi-a spus că eşti aici.
El nu voia să o sperie pentru nimic în lume şi nu puse nicio întrebare referitoare la ciudata afirmaţie.
— Şi ce mai faci? întrebă ea.
— Ai auzit că au trimis o navetă spaţială pentru a căuta viaţă în spaţiu? răspunse el.
447
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Şi apoi se întâmplase minunea. În loc să râdă de el, ea îi răspunse cu naturaleţe:
— Şi au descoperit ceva?
Fusese dragoste la prima vedere. A fost atât de simplu! Şi poate că de atunci nu mai iubise nicio altă femeie. Cei doi copii nu ştiau că se mai întâlniseră o dată, dar cred că
subconştientul ei identificase unele semnale clare: o aromă, o culoare, modul de a se mişca – eventual sunetul vocii, tot ce împărtăşiseră în Camera elefanţilor.
Ea apăruse într-o joi după-amiază, în august 1972, într-o zi în care soarele strălucea pe cerul albastru şi cel mai mare petrolier al anului îşi arunca ancora în fiord, direct în faţa ferestrei lui Asger. Mergea pe apă ca o balenă argintie lucioasă şi Asger zâmbea întregii lumi.
— Ştiai că părinţii noştri se cunosc? întrebă ea.
El se gândi la întrebare pentru o vreme.
— Nu, spuse el. Nu mi-au povestit niciodată asta. De când?
— S-au întâlnit la naşterea noastră, în Copenhaga, spuse ea veselă.
Ideea era promiţătoare. Înseamnă că se cunoşteau de la bun început.
— N-am ştiut nimic despre asta, spuse el.
