— Cum îi spuneaţi…?
Aceasta era singura întrebare logică. Toţi copiii noi din Camera elefanţilor primiseră o poreclă.
Ea ezită. Apoi puse ceaşca jos şi mă apucă de mână.
— Marie, asta nu are nicio însemnătate…
În spatele cuvintelor i-am intuit punctul ei slab. Gerda suferea de o slăbiciune care se găseşte în foarte puţini oameni de pe acest Pământ: nu putea minţi. În tinereţea ei, încercase de câteva ori, aşa cum îmi povestise Magna, dar după câteva cuvinte, sângele îi inunda faţa şi pupilele i se dilatau până ajungeau la un diametru de două ori mai mare, vocea ei moale şovăia şi se pierdea, înainte de a se hiperventila, să rămână fără oxigen, să se clatine şi, în cele din urmă, să leşine. Era fascinant şi terifiant, în acelaşi timp, spunea Magna, căreia nu îi fusese greu niciodată să
rostească minciuni nevinovate, de gravitate medie sau foarte grave, dacă acestea îi sprijineau scopul.
În această dimineaţă, informaţiile mele despre slăbiciunea Gerdei erau arma mea cea mai puternică. Dacă Gerda nu voia să mintă, ar fi trebuit să tacă de la început, să îşi strângă bine buzele şi să îşi îndrepte privirea pe un punct mult depărtat de toată falsitatea pământească. Dar era deja mult prea târziu pentru asta.
— Gerda, pentru mine este important, am repetat.
Faţa ei lungă, aproape triunghiulară, palidă, cu ochii mari şi negri şi cu nasul îngust, ascuţit, se întoarse spre mine şi gura ei nu rosti decât un cuvânt:
— John.
Numai acest nume, fără niciun accent. John.
— John? am spus. Inima îmi bătea tare în piept. Eşti sigură?
— Da. Îngrijitoarele îl numiseră Micuţul John, pentru că nu era mai mare decât… izbucni brusc în râs şi triunghiul se 379
- AL ŞAPTELEA COPIL -
deschise ca o anemonă de mare într-o rază de lumină de deasupra apei… O bucată de tutun de un şiling.
— Micuţul John, am repetat. Deci, prin urmare, îl cheamă
John?
— A fost numit John.
— Dar… Am început din nou. Noi am ajuns la cămin în acelaşi timp?
— Asta a fost cu mult timp în urmă, Marie.
— Dar de unde a venit? Cine erau părinţii lui?
— Se numea John şi a fost adoptat.
Am văzut că Gerda se agăţa de singurul detaliu pe care dorea să îl dezvăluie. Împlinise 80 de ani de curând şi memoria se deteriorase. Dar eram convinsă că ştia mai mult decât recunoştea şi îmi evita întrebările doar din loialitate faţă de Magna.
— Este acelaşi John din acest formular? I-am băgat sub nas foaia cu numele John Bjergstrand.
Corpul îi devenise rigid. Pentru o clipă, degetele apucaseră
hârtia ca picioarele subţiri, curbate de păianjen.
— Nu ştiu, chiar nu ştiu, Marie. A trecut atât de mult timp!
— Cine era, Gerda?
Căzu pe canapea ca un balon plin de găuri. Apoi se îndreptă brusc şi trase aer în piept, în timp ce tot sângele îi inundă faţa.
— Eu… nu… ştiu… de unde… respiră ea. El… a fost…
adoptat… de…
Am apucat-o de braţul care mă ţinuse atunci când eram sugar şi cu care pictase elefanţii albaştri de deasupra capului meu. Trebuia să încheie propoziţia înainte de a leşina.
Dar era prea târziu. Corpul Gerdei se roti pe jumătate şi alunecă într-o parte, pe canapea.
M-am repezit spre ea şi am prins-o. Neputincioasă, atârna în braţele mele puternice, în ciuda faptului că erau deformate, şi îşi mişcă buzele palide, pentru a spune ceva.
Nu putea minţi.
380
- ERIK VALEUR -
— Da…? aproape că am strigat.
— … de… o familie… paznic de noapte din Nørrebro…
— Cum se numeşte familia?
