Gerda era acum ţeapănă ca un băţ şi putea pleca în orice secundă.
— Care este numele lor…? am repetat întrebarea.
Aş fi putut să o ucid.
— … îl cheamă… Anker… Jensen… şopti.
— Era tatăl lui John Bjergstrand? am întrebat şi am încercat să trag de Gerda, cu toată puterea mea, pentru a o aşeza într-o poziţie mai normală.
Ea dădu ochii peste cap, astfel încât îi puteam vedea numai albul ochilor, o privelişte stranie.
— … Asta… nu înseamnă… nimic…
Saliva albă îi apăru în colţurile gurii.
Mai că nu-ţi venea să crezi că această femeie salvase Kongslund şi sute de evrei în cel de-al Doilea Război Mondial, prin faptul că, pur şi simplu, nu spusese nimic. Dacă acel comandant german ar fi pus întrebarea corectă şi i-ar fi cerut un răspuns, ea i-ar fi spus totul.
— Ba da, înseamnă… pentru mine…! am strigat, chiar dacă, de fapt, renunţasem de mult la orice speranţă.
Dintr-odată, ea ridică vocea, de parcă ar fi luat o decizie:
— Marie… Nu există niciun John Bjergstrand!
I-am dat drumul din braţe. Ea alunecă pe podea.
Magna reuşise să o ţină legată de ea atât de strâns pe această femeie, încât era gata să renunţe la acest punct atât de sensibil, care fusese crezul el întreaga viaţă. Ea, care nu minţea niciodată, acum mă minţise.
Am expirat şi am spus pentru ultima oară:
— Asta înseamnă ceva, Gerda…
Dar ea nu mă mai auzea.
Am părăsit apartamentul şi am văzut-o din nou în ziua în care ne-am condus steaua călăuzitoare a vieţilor noastre spre mormânt.
381
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Dintre toate greşelile pe care le făcusem, cea mai mare a fost aceea că nu am ascultat ultimul avertisment al Gerdei Jensen.
După vizita făcută Gerdei, îmi era clar că mă blocasem. Cu toată bunăvoinţa, nu puteam găsi nicio legătură între copilul pe care Eva Bjergstrand îl adusese pe lume, în cel mai mare secret, la Rigshospital şi fiul pe care Dorah îl primise câţiva ani mai târziu.
Când i-am povestit Susannei de vizita făcută Gerdei, ea mă
privi nedumerită. După aceea am luat din nou scrisoarea din Australia şi am analizat-o foarte bine, rând cu rând.
— E foarte ciudat, Marie… Eva nici măcar nu ştie dacă
este vorba despre un băiat.
— Aceasta a fost ideea întregii proceduri. Femeia aflată în travaliu nu trebuia să ştie nimic despre fiinţa care crescuse în ea.
Suna aproape ca şi cum aş fi vrut să apăr practica medicilor din acele vremuri.
Ne-am aşezat în seră şi ne-am gândit la întreaga situaţie.
În afară de Magna, cel puţin câteva alte persoane ar fi trebuit să cunoască această istorie. Medici sau persoane din partea autorităţilor ar fi trebuit să fie implicate, chiar dacă aceştia nu erau foarte uşor de găsit în prezent. În afară de faptul că, şi dacă am fi reuşit să-i găsim, ar fi avut un motiv foarte bun să tacă, dacă ar fi ieşit la iveală ceva ce trebuia ţinut secret.
— Cel puţin, Magna i-ar fi putut spune dacă a fost vorba despre o fetiţă sau despre un băieţel, spuse Susanne cu o amărăciune ciudată în voce.
— Cu siguranţă, nu, ea a făcut în aşa fel încât mai întâi băiatul, apoi Eva, să dispară din peisaj.
— Familia paznicului de noapte despre care a vorbit Gerda, cu siguranţă aceasta l-a adoptat pe John…
— Totuşi, este ciudat faptul că nu i-au schimbat numele.
Că Magna… Asta nu are niciun sens.
Susanne îmi înţelesese îndoielile sâcâitoare – şi teama mea. Dacă am fi contactat familia paznicului de noapte, 382
- ERIK VALEUR -
părinţii adoptivi cu siguranţă că garantaseră că nu vor spune nimic despre povestea băiatului. Şi nu am fi putut demonstra că acel John pe care îl adoptaseră ar fi fost, de fapt, băiatul pe care Eva Bjergstrand, condamnată pentru crimă, îl născuse în 1961 în Rigshospital. Neavând nicio dovadă, am fi riscat să provocăm daune mari familiei. Dacă i-am fi dat lui John scrisoarea pe care Eva Bjergstrand i-o scrisese copilului ei ar fi putut fi o eroare fatală.
În plus, nu aveam nicio idee dacă nu cumva urmăream o pistă falsă.
Singurul pas logic ar fi fost, prin urmare, să facem o nouă
