mamei mele adoptive, dar scrisoarea nu a ajuns niciodată la ea.
349
- AL ŞAPTELEA COPIL -
I-am înmânat scrisoarea lui Knud Mylius Tåsing.
— Asta este de la ea.
— De la Eva Bjergstrand? întrebă el, uluit.
— Da.
O luă cu un gest aproape solemn şi citi o pagină scrisă de mână, infinit de lent şi cu atenţie, de două ori, înainte să se uite la dată şi să spună:
— 13 aprilie 2008.
Îşi ţinu respiraţia.
Apoi citi scrisoarea a treia oară, de parcă ar fi vrut să o înveţe pe de rost, şi spuse:
— Aţi primit scrisoarea aceasta de aici… şi apoi aţi găsit formularul cu acelaşi nume… Şi ni le-aţi trimis nouă?
— Da.
Mă privi aproape cu admiraţie.
Eu am tăcut.
Apoi îşi privi ceasul.
— Astăzi este 5 iunie. Scrisoarea trebuie să fi fost trimisă
după Paşte – deci cu câteva zile mai târziu, în a treia săptămână din aprilie. Să presupunem că a durat o săptămână să ajungă. Am primit scrisoarea dumneavoastră
anonimă pe 5 mai. Aţi acţionat repede, foarte repede.
Nu am spus nimic. Dar inima îmi bătea să iasă din piept.
— Povestiţi-mi ce s-a întâmplat… Marie Ladegaard, şopti el.
Am clătinat din cap. Knud Tåsing vedea numai piesele din mozaic pe care îl lăsam eu să le vadă.
— Nu mai este nimic de spus. Am primit scrisoarea, am verificat câteva lucruri şi apoi am transmis aceste informaţii.
Asta era o minciună, motiv pentru care şi sâsâitul îmi revenise.
Knud Tåsing deschise gura, ca şi cum ar fi vrut să spună
ceva, dar se răzgândi.
Biroul ministrului de stat, cu pereţii de culoare vişinie, era mare cât o sală de bal.
350
- ERIK VALEUR -
Pe un perete se afla un dulap maiestuos din lemn de nuc italian, rafturile şi sertarele fiind ornate cu modele exotice şi intarsii. Pe un alt perete, un designer de interior german inserase un şemineu fals, complet, cu mânere şi părţi din fier forjat şi o suprastructură din lemn de stejar verde, băiţuit.
În mijlocul camerei se afla biroul solid al ministrului de stat, iar Almind-Enevold stătea pe tronul său şi îl privea pe consilierul său pe probleme de securitate, încruntat. Şi Carl Malle părea oricum, dar nu mulţumit. Orla Berntsen stătea la fereastră.
Cu zece minute înainte, şoferul personal al ministrului, Lars Laursen, îi lăsase la minister, după înmormântarea femeii pe care toţi trei o întâlniseră, la un moment dat din viaţa lor.
— Am fost, aşa cum am stabilit, la Autoritatea Tutelară, spuse Carl Malle, şi am dat peste ceva foarte ciudat.
Ministrul îl privi îndelung şi spuse:
— Ai găsit vreo pistă legată de nume?
— Nu, spuse şeful securităţii. Dar s-a răscolit prin tot ce era evident de găsit. Dosarele cu documentele de la Kongslund, inclusiv lista copiilor din Camera elefanţilor, cineva a căutat cu meticulozitate prin ele înaintea mea. A fost cineva dintre noi – şi probabil cu ceva timp înainte.
Documentele se acoperiseră deja de praf. Este posibil să fi fost cu ani în urmă.
Orla nu se îndoia de cuvintele şefului securităţii. Carl Malle avea ochiul format pentru aşa ceva.
— Dar asta este absolut absurd, spuse ministrul de stat.
Cine, mă rog, înainte de această scrisoare anonimă, ar fi ştiut ceva despre asta?
