este că literele de pe plic sunt aceleaşi ca şi cele din articolul despre aniversarea Kongslund şi despre misteriosul copil părăsit… roşii şi negre, mari şi mici… toate provin din acest ziar. Nu există nicio îndoială.
Făcuse o treabă bună cu cercetările sale.
— Şi ştiţi de ce sora pe care aţi găsit-o nu mai avea acest ziar în colecţie…? întrebă el.
Nu am răspuns.
— Pentru că i l-a dat pe al ei copilului găsit. Ochii îi străluceau. După acest episod a plecat destul de repede de la Kongslund, dar înainte de plecarea ei, Gerda Jensen a cerut să i se dea revista cu copilul pe care ea l-a găsit pe scări. Ca amintire. Dar ea a dat mai departe doar acea revistă – şi asta probabil pentru că nu apărea nicio fotografie a ei în ziar…
Mişcările mele nu erau nici pe departe la fel de fluide ca ale lui, iar el se strâmbă când eu m-am întors în tăcere în scaunul meu cu rotile cu faţa spre vechiul cufăr, care odată
îi aparţinuse căpitanului de marină Olbers.
Am deschis sertarul de jos al cufărului, am luat două
teancuri de dosare vechi şi decupaje din ziare şi i-am dat numărul revistei pe care mi-o adusese.
El o apucă rapid şi studie paginile pe care se afla articolul despre Kongslund. Toate rubricile şi o mare parte din text fuseseră tăiate cu grijă. De peste tot lipseau litere.
Râse fără zgomot şi fără să se strâmbe. Era o mare realizare.
343
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Am închis din nou sertarul şi mi-am înclinat capul într-o parte. Dacă obscenitatea asimetrică din faţa ochilor săi îl irita, reuşea să o ascundă foarte bine. Apoi i-am spus, cu sâsâiala Magdalenei, pe care o foloseam mereu atunci când lumea din afara Kongslundului producea fisuri şi crăpături în existenţa pe care mi-o construisem atât de atent:
— Da, aşa este. Dar nu aş admite niciodată public, aşa că
puteţi uita de asta, i-am spus.
— Dar de ce? mă întrebă în cele din urmă. Înseamnă că
doriţi şi dumneavoastră ca totul să fie clarificat.
Sâsâitul meu era acum atât de încet, încât Knud Tåsing trebui să se aplece incomod, departe de capodopera de la Chippendale.
— Asta nu este important.
— În articolul vechi se spune că acel copil găsit era băiat.
Cum vă puteţi explica asta?
Nu am răspuns.
— Poate fi o greşeală?
Tăceam în continuare.
— Cine este John Bjergstrand?
Mi-am lăsat capul până când bărbia îmi ajunsese la umărul stâng, strâmb, şi l-am privit. El nici nu clipea.
Tăcerea era ca o uşă din sticlă groasă între noi, pe care niciunul nu dorea să o deschidă. În cele din urmă, am spus eu:
— Cine este John Bjergstrand? Nu, înseamnă că într-adevăr nu ştiţi, altfel nu aţi cere ajutor. Altfel, scrisorile care au fost trimise celorlalţi locuitori din Camera elefanţilor nu ar fi fost scrise niciodată. Dar de ce m-aţi contactat pe mine în mod special…?
El se aplecă şi mai mult. Era, ca toţi ziariştii, groaznic de vanitos şi dorea să primească un răspuns, cu orice preţ. Nu ar fi trebuit să întrebe.
Când i-am spus adevărul, a fost chiar mai şocat decât mă
aşteptasem.
— Nu mi-aţi trimis mie scrisoarea…?
344
- ERIK VALEUR -
Knud Tåsing rămăsese fără grai, un lucru rar pentru el. I-am explicat cine fusese destinatarul meu real şi asta îl şocă
şi mai mult.
— Nils…? spuse neîncrezător.
— Da, în 1961 au fost cinci băieţi în Camera elefanţilor.
Orla, Peter Trøst… Severin şi Asger… Nils era al cincilea băiat – pe el l-am găsit cel mai greu.
