Câteva ore mai târziu, am fost vizitată de jurnalistul KnudTåsing şi acesta a deschis nişte uşi în spatele cărora stătusemascunsă foarte mult timp.
Biserica din Søllerød se ridica, cu zidurile sale albe şi cu turnul din cărămidă roşie, mult deasupra lacului Søllerød. În cimitirul bisericii, care cobora uşor spre lac, mama mea adoptivă trebuia să primească un loc de observaţie, care să
satisfacă dorinţa ei de a găsi întotdeauna cel mai bun loc pentru ea, pentru apropiaţii şi pentru copiii ei. Magna îşi alese singură locul de veci şi investise mult timp în aceste căutări.
Am privit în sus, la tavanul bisericii şi aproape că mă
aşteptam să întâlnesc privirea Magnei sau să-i aud vocea.
Mai mult ca sigur ea plutea undeva, deasupra noastră, şi urmărea ceremonia, şi cu siguranţă nu-i scăpase faptul că
încă nu plânsesem.
334
- ERIK VALEUR -
Ultima oară când păşisem în această biserică eram o fetiţă, iar Magdalene înainta fără scaunul ei cu rotile şi fără
telescop, în viaţa de apoi. În acel moment, stăteam în braţele Magnei şi plângeam, îmi plângeam singura prietenă care fusese atât de bătrână, încât nu credeam că va mai muri vreodată. Acum aici zăcea Magna însăşi, ceremonios, sub un buchet de flori în pronaosul bisericii, iar lângă mine stătea asistenta ei de-o viaţă, Gerda Jensen, care era a treia mare femeie din viaţa mea, în ciuda dimensiunilor ei reduse. Şi singura care mai era încă în viaţă. Ea stătea acolo încruntată
şi privea fix înainte. Mirosul de frezii umpluse camera şi provoca, la fiecare unu sau două minute, câte un strănut înăbuşit. Venea de undeva din spate şi mă umplea de o bucurie copilărească. Eternitatea îşi primea aleasa nu într-o tăcere graţioasă, care, probabil, ar fi fost preferată de invitatul de onoare al ceremoniei, Ole Almind-Enevold. În spatele meu stăteau miniştri şi oficiali, foşti luptători din rezistenţă, medici şi consilieri de stat pensionaţi, asistente medicale şi moaşe, iar în spate de tot, o selecţie de domnişoare bătrâne, din perioada de glorie a Protecţiei copilului din Copenhaga. Sicriul era decorat cu buchete albe şi roşii, iar cei pioşi, aşa cum erau cei mai mulţi, stăteau cu capetele plecate, în timp ce se rugau în tăcere pentru sufletul plecat dintre noi. Dar eu ştiam că nu era adevărat; cei mai mulţi nu se gândeau la decedată, ci la propria lor existenţă şi la modul trist în care treceau prin viaţă. Erau îngrijoraţi că
Domnul nostru, Iisus Cristos, probabil că nu înviase şi, prin urmare, nici ei nu se puteau aştepta la asta, atunci când avea să vină ultima zi şi trebuiau să se lase transportaţi pe pajişti înflorite, în incertitudine. Că Domnul Dumnezeul nostru a uitat de promisiunea vieţii veşnice, pentru că pur şi simplu avea prea multe de făcut. Sau la posibilitatea greu de rostit, că el nu ar exista deloc şi că atomii corpului ar pluti, numai, pe sus, prin stratosferă, devenind parte din univers –
dar nu din eternitate.
335
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Nu aveam nicio îndoială că Magna era nerăbdătoare cu privire la întâlnirea ei cu întunericul veşnic, pentru că
avusese dintotdeauna o fire curioasă şi îşi dorise mereu să
pătrundă toate tainele vieţii. Chiar şi pe ultima. Cu toate acestea, ştiu că ar fi preferat să mai rămână câţiva ani pe pământ, pentru a-şi îndeplini rolul în proiectul pe care soarta îl alesese pentru ea: marea reparaţie… corecţia gigantică, neterminată a acelor defecte pe care adulţii le provocaseră
necugetat celor mai mici şi mai valoroase creaturi ale lui Dumnezeu. Acest proiect fusese început, deja, din timpul omului de Cro-Magnon, dar nu am reuşit să progresăm prea mult. Poate că am reuşit, cu fiecare generaţie, să localizăm şi să eradicăm cu o sutime mai mult din egoismul uman şi probabil că şi capacitatea de a resimţi empatia se îmbunătăţise cu unu la mie pe secol. Deşi acestea erau nişte estimări cât se poate de generoase, speranţele Magnei se bazau pe ele.
În strana din spatele meu stătea Susanne Ingemann şi lângă ea, Carl Malle şi directoarea de mult pensionată a fostei Protecţii a copilului, doamna Krantz. În spatele lor se afla Orla Berntsen, alături de Peter Trøst şi Søren Severin Nielsen, cei doi fiind flancaţi de două cupluri în vârstă, care strănutau fără oprire din cauza parfumului florilor. Părinţii lor. Ole Almind-Enevold stătea lângă sicriu şi se vedea printre flori. Dădea din cap, înainte să ţină, a doua oară într-un timp atât de scurt, un discurs pentru mama mea adoptivă. Cea mai mare „reparatoare” a naţiunii. Purta un costum de culoare închisă şi arăta, cu mâinile împreunate, ca antreprenorul de pompe funebre de pe Strandvej din Skodsborg, care şedea în ultimul rând al stranei.
— Magna mi-a spus odată o poveste pe care nu am mai împărtăşit-o nimănui, pentru că nu eram foarte sigur cum ar fi trebuit s-o înţeleg… Făcu o scurtă pauză de efect şi chiar simulă un strănut. Mi-a povestit de un copil al cărui tată se îmbolnăvise de tuberculoză şi nu mai avea mult de trăit.
Nefericitul copil se rugă la Dumnezeu din ceruri, pentru a-l 336
- ERIK VALEUR -
mai lăsa pe tatăl său să trăiască, iar tatăl, care auzise rugăciunea disperată, îi făcu, în cele din urmă, copilului său, o promisiune valabilă dincolo de moarte: Când voi pleca, spuse el, nu trebuie decât să aştepţi răbdător, pentru că mă
voi întoarce cândva. Şi atunci vei şti că încă sunt lângă tine şică Dumnezeu există şi va avea grijă de tine. Într-o zi vom trăiîmpreună, în eternitate. Omul bolnav a murit şi a fost îngropat – iar copilul a început să aştepte…
În spatele meu se auzi iar un uşor strănut.
— Magna şi-a încheiat povestea exact în acest punct şi a reacţionat doar atunci când mi-am pierdut răbdarea şi am întrebat: Dar, Magna, ce a vrut să-i arate tatăl copilului? Ea mi-a răspuns: Exact asta este ideea, Ole. El nu i-a demonstrat nimic. Asta nu se poate, am spus eu, atunci povestea nu are sens. Ba da, mi-a spus ea, copilul a aşteptat şi a aşteptat. Anii au trecut, a devenit adult, dar nimic nu se întâmpla. În cele din urmă, copilul a îmbătrânit, dar aşteptarea încă nu dăduse roade, iar, până la urmă, în locul tatălui îl vizită moartea. Tatăl nu şi-a ţinut niciodată
promisiunea.
Almind-Enevold zâmbi. Am simţit neliniştea uşoară care apăruse în biserică.
— Era tatăl ei, spuse el. Ochii i se îndreptară brusc spre sicriu. Era tatăl Magnei.
Participanţii la ceremonie îşi ţinură respiraţia.
— Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră ştiu că tatăl Magnei a fost pastor în Gauerslund, la Børkop. Dacă există
eternitate, răbdarea nelimitată trebuie să se ridice la nivelul eternităţii. În ochii Magnei, promisiunea lui nu avea nicio limită, niciun capăt. Tatăl ei făcuse ceea ce trebuia.
Încercase să-şi consoleze fiica şi o făcuse prin credinţa lui, mi-a spus ea. Şi ea şi-a trăit viaţa conform acestui principiu.
Se opri o clipă, apoi rosti:
— Răbdare infinită.
Nu ştiam povestea, mama mea adoptivă nu mi-o spusese niciodată. Dar asta nu mă mira, pentru că ea îşi dăduse 337
- AL ŞAPTELEA COPIL -
seama, cu siguranţă, cât de supărată aş fi răspuns. Am înţeles mai bine decât oricine altcineva ce învăţase Magna din tragica experienţă: Hotărâtoare era voinţa de a face bine, apoi binele se va arăta, în cele din urmă. Nu era omul care să
