Susanne se albise. Vocile din grădină ajungeau la mine ca un zumzet îndepărtat. M-am întors şi am plecat. Am găsit drumul spre holul pustiu. Nu mă urmărise nimeni şi numai femeia în verde îmi zâmbea din rama ei imensă, atunci când am trecut pe lângă ea.
Am închis repede uşa sanctuarului meu şi am învârtit cheia în broască. Aici mă adusese Magna acum mai bine de 340
- ERIK VALEUR -
patruzeci de ani, pentru a putea privi lumea şi coastele sale de la fereastră, locuri în care nu voi pune piciorul niciodată, în realitate. Ştia exact ce făcea.
Insultasem un rege pentru a doua oară.
În acel moment se auzi un ciocănit la uşa mea încuiată. În toţi anii de când Susanne era directoare, ea mă vizita întotdeauna numai în camera regelui; eu însămi nu vizitam pe nimeni şi nu eram vizitată de nimeni.
Ciocănitul se auzea în continuare. Şi a treia oară.
— Susanne? am întrebat.
— Nu. Sunt Knud Tåsing… ziaristul.
Nu mă puteam preface că nu l-am auzit, dar oricum nu îl puteam opri. Poate că nu voiam asta, pentru că era momentul să fie iniţiată faza decisivă a afacerii Kongslund, înainte ca ea să cadă în uitare, aşa cum îşi dorea guvernul.
În acest moment, ceva se întâmpla cu mine, aşa cum trebuie să se fi simţit Iisus în ultimele sale zile pe Pământ: Ştiam exact ce trebuia să fac şi când – şi cum se va termina totul, dar ezitam oricum înaintea (sau poate din cauza) următorului pas extrem de important.
M-am ridicat şi am deschis uşa. Jurnalistul era singur pe holul întunecat. Era mai slab şi mai scund decât mă
aşteptam şi purta o pereche de pantaloni din catifea maro şi un pulover verde.
Niciodată nu mai lăsasem un bărbat să intre în camera mea.
— Aş dori să vă întreb un lucru foarte simplu, nu durează
mult, spuse el.
Am strănutat. Nu există lucruri simple sau rapide. I-am arătat scaunul Chippendale de la fereastră şi el se aşeză cu grijă, de parcă se temea că s-ar putea prăbuşi sub el. Eram conştientă că oglinda veche cu ramă de mahon urmărea totul cu dezaprobare. Dar acum nu mai exista cale de întoarcere.
M-am aşezat în scaunul Magdalenei, l-am privit şi mi-am aşezat picioarele strâmbe pe suport. Aceasta era poziţia mea preferată, atunci când eram agitată şi aveam nevoie de 341
- AL ŞAPTELEA COPIL -
inspiraţie de la vechea şi spastica mea prietenă din lumea de apoi. Dacă lui i se păru ciudat, nu o arătă prin nicio expresie.
— În primul rând, aş dori, bineînţeles, să vă prezint condoleanţele mele… Magna Ladegaard a fost o femeie fantastică, spuse el ca o introducere.
În loc să-i răspund, i-am oferit partea strâmbă a feţei mele, în timp ce aşteptam prima sa întrebare. Până la urmă, eu singură îl invitasem aici, cu acţiunile mele.
— Sper că pot discuta despre câteva lucruri cu dumneavoastră. Este vorba despre Kongslund, spuse.
Încă nu spusesem nimic.
— Marie, eu cred că dumneavoastră aţi trimis scrisorile anonime.
Lăsă propoziţia să plutească în aer, între noi.
Deşi mă aşteptam la asta, sinceritatea lui mă lovi ca un arc electric. Mâna lui stătea pe geanta maro, pe care o purta tot timpul, şi ştiam că o putea deschide în orice moment şi îşi putea asmuţi demonii pe toţi cei care nu îi răspundeau la întrebări.
Am zâmbit cu zâmbetul meu strâmb, dar grimasa nu îl descurajă pe Knud Tåsing. Nici nu clipi.
— Aţi trimis scrisorile pentru că aici, la Kongslund, aţi dat peste un mare secret – un mare secret, corect, Marie?
Încă nu spusesem nimic.
Deschise geanta, aşa cum prevăzusem, şi spuse:
— Uitaţi-vă aici.
Am recunoscut instantaneu demonul pe care îl adusese cu el şi da, era adevărat, avea să deschidă toate uşile.
— Am găsit în Biblioteca Regală această broşură. Am dreptate presupunând că aveţi, de asemenea, un exemplar din acest ziar? Aş dori să îl văd, spuse el.
Nici măcar nu am încercat să aflu ce număr al vechii reviste ţinea în mână. Era Ude og Hjemme din 25 mai 1961.
Interpretă reacţia mea ca fiind prinsă asupra faptului.
342
- ERIK VALEUR -
— Da, spuse. Am vizitat-o pe asistenta care a găsit copilul părăsit pe trepte. Ea a contrazis toate ziarele care relatau despre descoperirea vieţii ei, dar nu şi pe acesta de aici… Mi-a aşezat revista, care era mai veche de patruzeci şi cinci de ani, pe genunchi, şi prin aceeaşi mişcare – cel puţin, aşa părea – un alt demon îi zbură din geantă, un plic mic, alb, care ateriză pe revistă. Şi aceasta este scrisoarea anonimă
trimisă la Fri Weekend, Ministerul de Stat, la Channel DK – ş i către toţi ceilalţi care, în acel moment, avuseseră de-a face cu Camera elefanţilor. Lucrul interesant… Marie Ladegaard…
