În opinia lor, ministerul se acoperise complet în privinţa scrisorii anonime scrise de un amator, motiv pentru care nimeni nu obiectase atunci când Carl Malle preluase ancheta. Oricum nu-l plăceau şi nu aveau nimic împotrivă
dacă el făcea băşici în tălpi, bătând coridoarele lustruite ale căminului.
Dar acum, după ce persoana cheie a afacerii fusese găsită
moartă în apartamentul său din Skodsborg, anchetatorii crimei se deplasară, cu tot efectivul, pentru a afla ultimele ore ale celebrei directoare de orfelinat, prin interogatorii nesfârşite şi pentru a contura toate detaliile.
O găsiseră pe mama mea adoptivă în sufragerie, pe podea, sub fereastra care dădea spre antreprenorul de pompe funebre, de pe partea opusă a străzii Strandvej, la multe ore după ce un miracol sau un medic i-ar fi putut salva viaţa.
Zăcea într-o baltă de sânge, cu capul pe un dosar cu sute de decupaje din ziare şi fotografii ale copilaşilor din zeci de generaţii care trecuseră prin cămin.
Şi pe podea, în jurul cadavrului, erau împrăştiate decupaje.
Poliţia încercase, în zilele următoare, să reconstituie succesiunea evenimentelor din apartamentul Magnei. Totul s-a întâmplat într-un moment în care cei mai mulţi locatari ai blocului dormeau. Un singur martor auzise voci din apartamentul Magnei, de aceea se şi trezise. Acesta deţinea 325
- AL ŞAPTELEA COPIL -
un mic supermarket la intersecţia dintre Strandvej şi Skodsborgvej, şi locuia chiar sub Magna. Cu o seară înainte o văzuse, cu un dram de mândrie pe care în general nu-l avea faţă de femei, la televizor – demnă şi invulnerabilă, admirată de întreaga ţară.
Se pare că Magna răsfoia dosarul, atunci când primise o vizită, cel puţin, pe masa de cafea se aflau mai multe dosare albe, roşii şi maro cu scrisori, fotografii şi decupaje din ziare, într-un teanc, atunci când poliţia spărsese uşa. În plus, acolo mai erau două ceşti de cafea nefolosite. Fosta directoare era întinsă pe spate, în faţa bibliotecii, pe podea.
Pe covorul de lângă ea se afla o ţigaretă stinsă – Bellman, marca ei preferată. Proprietarul magazinului se afla deja în pat, când auzise un zgomot puternic în apartamentul de deasupra lui. Era un tip destul de anxios, fiind născut în aceeaşi cameră în care dormea acum – mama lui îl înfăşurase într-o pătură imediat după naştere şi îl aşezase într-un sertar tras al comodei. Nu avusese curaj să se ridice.
Poliţia ajunsese la concluzia că Magna dorise să tragă
dosarul alb din bibliotecă, îşi pierduse echilibrul şi se lovise la frunte în cădere. Când căzuse ţipase tare, acesta fiind al doilea zgomot pe care îl auzise negustorul. După aceea se răsturnase, probabil, în lateral, peste scaunul Sheraton, de unde şi rana deschisă de la tâmplă. Îşi rupsese gâtul când se lovise cu capul de podea. Obrazul drept al Magnei era aşezat pe un dosar, în al cărui colţ din dreapta sus era scris olograf, cu cifre fine, 1961-1964, fiind printre singurele lucruri care nu fuseseră mânjite cu sânge.
În cele din urmă, negustorul aprinsese lumina şi îşi privise nevasta, care sforăia. Atunci fusese cuprins, ca de atâtea alte ori, de o teamă fără nume, pentru că îşi împărţea viaţa cu un om pe care nu îl cunoştea cu adevărat şi care îşi dormea cea mai mare parte a timpului.
Poate că tocmai această teamă îi dăduse curaj să se ridice şi să sune la poliţie. Câteva momente mai târziu, epicentrul 326
- ERIK VALEUR -
vieţii sale era plin de lumini albastre intermitente, sirene şi paşi apăsaţi în casa scării.
Pe holul şi în dormitorul Magnei, sertarele fuseseră smulse şi conţinutul răsturnat. Teoretic, acest lucru se putuse întâmpla şi înainte de moartea ei. Poate că ea însăşi „făcuse curat”, un lucru de care poliţia se îndoia. Problema era că nu existau dovezi tehnice care să indice altceva decât o senzaţie bruscă de ameţeală, nefericită, legată de vârstă. Nu existau urme de violenţă provocată de pumni sau lovituri. Doar declaraţia negustorului cu privire la zgomotele ciudate din apartamentul de deasupra lui.
— Ce era la televizor, atunci când aţi auzit vizitatorul venind? îl întrebase unul dintre anchetatori.
Proprietarul magazinului răspunsese:
— Nu ştiu. Avem un televizor Telefunken foarte vechi, pe care întotdeauna îl dau tare. Soţia mea sforăie, înţelegeţi.
Poliţistul clătinase din cap şi nu înţelesese nimic. Se făcuse dimineaţă. Prin fereastră se putea vedea coasta suedeză, ca nişte dungi înguste, gri, la orizont, şi antreprenorul de pompe funebre, care locuia vizavi, stătea în uşă şi privea maşinile de poliţie.
— Ultima dată am văzut-o pe domnişoara Ladegaard alaltăieri, chiar după aniversare, pentru că a cumpărat timbre de la mine, îşi aminti negustorul dintr-odată. Venise cu o scrisoare sau, mai degrabă, un colet, care trebuia să
ajungă în Australia. Încă îmi amintesc… în Australia…
Privirea proprietarului de magazin rătăci, nostalgic, în depărtare.
Apoi el se prăbuşi pe scaun şi ridică din umeri, ca şi cum ar fi vrut să se târască înapoi în sertarul comodei în care începuse viaţa sa.
— În Australia?
Poliţistul se uită la singurul său martor şi se întrebă ce legătură putea avea asta cu cazul, motiv pentru care nu îşi luă nicio notiţă.
327
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Dar proprietarul de magazin nu îi mai auzise întrebarea.
El se aşezase la masă şi privea în sus, oblic, de parcă ar fi vrut să o aducă înapoi la viaţă pe bătrâna din apartamentul de deasupra.
Poliţistul îl lăsă să plângă în pace.
Poliţia condusese câteva sute de metri, de la Skodsborg până la Kongslund, unde, în acele ore ale dimineţii, eu eram în camera regelui şi dormeam.
Bătuseră la uşa de la intrare. Susanne Ingemann le deschisese.
Mirosul dulce al freziilor galbene în descompunere, pe care le adunasem după ziua serbării în saci mari de gunoi, încă
plutea în aer atunci când sosi poliţia şi Susanne ciocăni la uşa mea.
— A venit poliţia… Mama ta este… spuse ea şi, pentru o clipă, se uită de parcă i-ar fi venit să plângă.
— Mama mea adoptivă, am corectat-o eu, înainte ca ea să-şi poată termina propoziţia.
