Dar ştiam ce voia să spună. Şi în mine ar fi trebuit să se prăbuşească ceva sau, cel puţin, să se creeze un gol la un nivel mai profund. Dar nu se întâmplase nimic.
Nu-mi amintesc să fi simţit ceva în acel moment.
Cele câteva întrebări de rutină ale poliţiştilor – şi răspunsurile mele scurte – nu duraseră mai mult de zece minute. Nu ştiam nimic, ultima dată vorbisem puţin cu Magna cam cu o oră înainte de sosirea primilor invitaţi la aniversare şi apoi mă dusesem la culcare cu dopurile portocalii de urechi, deoarece camera mea dădea în grădină, unde avea loc ceremonia. Dormisem profund, nu auzisem şi nu văzusem nimic.
Poliţistul îşi prezentă încă o dată condoleanţele şi îşi luă la revedere. M-am dus în Camera sugarilor şi am închis uşa în urma mea. Perdelele erau trase. Prin faldurile groase, nu trecea nici cea mai mică rază de lumină. Copiii dormeau.
Cântecul dispărea în depărtare.
328
- ERIK VALEUR -
— Bun venit, spunea întunericul. Dar nu rezişti prea mult departe de locul ăsta… Trebuia să ştii la fel de multe ca mine pentru a înţelege că aceste cuvinte, în comparaţie cu cele ale oglinzii, nu aveau un sens batjocoritor.
M-am dus la fereastră şi am dat perdelele la o parte, iar elefanţii albaştri ieşiră din umbră, trompele lor răspândind razele aurii de lumină, aşa cum făcuseră mereu. Mai demult o întrebasem o dată pe Gerda câţi elefanţi albaştri pictase în cameră, iar ea îmi răspunsese:
— Când au fost suficienţi, m-am oprit.
Bănuiam că existase un motiv mai profund pentru obsesia Gerdei. Unele dintre bone ştiau că ea pictase câte un elefant pentru fiecare copil care trecuse prin Camera sugarilor până
la pensionarea ei. Odată, când aveam şapte sau poate opt ani, ea mă privise lung şi-mi spusese:
— Am avut aici toate tipurile de copii… copiii fetelor foarte tinere sau ai părinţilor nevoiaşi, care nu aveau nicio modalitate să-i păstreze… copii de profesori, politicieni şi directori, chiar şi copii de infractori şi criminali. Acestora le era cel mai greu, pentru că o astfel de moştenire urmăreşte copilul toată viaţa dacă nu intervine nimeni.
Gerda nu pusese niciodată la îndoială importanţa moştenirii genetice în cauză – cu mulţi ani înainte ca ştiinţa să se concentreze pe contextul social.
— Caracterul unui criminal poate continua să trăiască în copilul său – chiar şi atunci când cei doi nu au niciun fel de contact toată viaţa lor, îmi spusese ea odată. Chiar şi atunci când copilul creşte în cele mai bune condiţii, cu cei mai buni şi mai iubitori părinţi adoptivi din lume, legăturile de sânge nu se pot rupe cu uşurinţă, Marie. Fiecare copil poartă
adânc în inima lui moştenirea lăsată de părinţii săi biologici.
Stăteam la fereastră şi privirea îmi alunecă pe o rază de lumină, către elefanţii albaştri, care mergeau pe pat, pe perete, pe unde eu însămi stătusem când eram sugar. Corpul rotund al unui elefant era împărţit la jumătate, unde două
benzi de tapet se suprapuneau, dar el tot venea plutind spre 329
- AL ŞAPTELEA COPIL -
mine, pe firele invizibile ale plasei, şi pentru prima dată am simţit pericolul despre care vorbise Gerda, fără a şti exact în ce direcţie trebuie să-mi îndrept ochii. Eram sigură că ea făcuse aluzie la unul dintre copiii care stătuseră cu mine de Crăciunul lui 1961, în Camera sugarilor – şi dacă bănuiala mea era corectă, acest copil era enigmaticul John Bjergstrand, pe care întreaga ţară ajunsese să-l cunoască
drept reprezentantul unor oameni nedoriţi, aruncaţi şi marginalizaţi. Una dintre fiinţele în a căror salvare sufletele miloase de la Kongslund se implicaseră întotdeauna.
M-am dus la etaj şi m-am aşezat în scaunul cu rotile al Magdalenei, orientându-mi privirea spre Hven. Acolo stătea puternicul castel Sternenburg, în care Tycho Brahe făcuse greşeala vieţii sale şi îi atribuise Pământului o poziţie greşită
pe cer.
— Nu voi accepta niciodată că Soarele, nu Pământul, se află
în mijlocul universului, strigase el. Asta este o minciună
scandaloasă, Pământul nu se mişcă.
Această greşeală îmi revenea mereu în minte.
Desigur, oglinda mă prinsese complet nepregătită şi văzuse ocazia de a-mi pune întrebarea cea mai răutăcioasă
de până atunci:
— Iubita mea, micuţă Marie, cine ar putea fi mama ta?
Tu, i-aş fi răspuns eu cu plăcere. Dar tăceam. Vechea oglindă rococo din vila cea mare de pe Strandvej nu înţelegea această formă de ironie. În plus, în acel moment erau lucruri mult mai importante la care trebuia să mă gândesc.
În zilele următoare, detectivii de la Omucideri continuară
să cerceteze moartea violentă a Magnei, fără a face vreun progres. Nu găseau niciun motiv, niciun tipar, nicio cale prin labirint. Dacă în realitate fusese omorâtă – şi dacă avea ceva de-a face cu scrisoarea anonimă, aşa cum sugera presa, dintr-odată se deschideau o mulţime de posibilităţi, dar care nu ar fi creat decât mai multă confuzie şi mai multe teorii fantastice. Dar fiecare nouă teorie ducea la un nou punct mort şi fiecare fundătură alimenta frustrarea.
330
- ERIK VALEUR -
Atunci, unui tânăr ofiţer de poliţie îi căzu dintr-odată fisa că proprietarul de supermarket din blocul Magnei spusese ceva de un colet, pe care i-l dăduse Magna, un colet pentru Australia. Bineînţeles că pachetul plecase de mult din ţară şi bărbatul aflat în suferinţă nu-şi putuse aminti numele pe care Martha Magnolia Louise Ladegaard îl scrisese pe plic.
Dar îşi amintise că pachetul generase costuri de transport de peste două sute de coroane şi, cu toate acestea, Magna îi mulţumise de mai multe ori.
După o săptămână, investigaţiile se blocaseră complet.
De la ofiţerul de poliţie care venise la Kongslund câteva zile mai târziu şi discutase pe larg cu mine despre Magna, am aflat că moartea ei îi zburătăcise pe prim-ministru, pe ministrul de stat şi chiar pe consilierul său pe teme de securitate, Carl Malle. Anchetatorii de poliţie primiseră chiar şi o ofertă de ajutor de la serviciul secret din poliţie, dar această ofertă fusese respinsă.
Dacă Magna ştia ceva care ar fi dus la o confruntare în apartamentul ei din Skodsborg, era posibil ca şi alţi oameni să fie în pericol, spusese el.
