Carl Malle îi informase pe ministru şi pe Orla Berntsen despre eşecul său, în timp ce fântâna din grădină îşi arunca picăturile din cristal galben-verzui atât de sus, încât Musca, aducând cafeaua, fusese distrasă pentru un scurt moment şi îşi aruncase ochii strălucitori, închişi la culoare, pe fereastră.
— Cum stă treaba cu medicii de la sanatoriul de pe coastă… Poate că este ceva de găsit pe acolo? La acea vreme, trebuie să fi luat toate probele biologice imaginabile? puse ministrul de stat întrebarea logică. Carl Malle întârzie cu răspunsul, până când Musca părăsi camera.
— Nu este nimic de aflat, spuse. Am mai fost o dată acolo, mai demult. Nu au găsit-o niciodată pe mama naturală. Dar mai este ceva… Carl Malle se mişca neliniştit. Tatăl lui mi-a povestit că, odată, Asger a dispărut timp de patru zile. El a susţinut că fusese la un festival în Zealand, dar mai târziu, unul dintre prietenii săi l-a trădat, spunând că nu a fost niciodată acolo. Şi cu puţin înainte de aceste patru zile, Asger a vorbit cu Marie… Carl Malle clătină din cap, de parcă
ar fi vrut să sublinieze această descoperire uimitoare în mod special. Tatăl său a surprins conversaţia dintre cei doi.
Făcu o mică pauză dramatică, iar ministrul se aplecă în faţă.
— El crede că, în aceste zile, Asger şi-a căutat părinţii naturali…
Cele mai bune case sunt cele situate pe apă, obişnuia Magna să spună. Acelaşi lucru se poate spune şi despre spitale. Cele mai multe se află în interiorul sau în mijlocul 469
- AL ŞAPTELEA COPIL -
marilor oraşe. Nu era şi cazul sanatoriului de pe coastă, care se afla, de unul singur, direct în fiord.
În decembrie 1972, Susanne nu îl mai văzuse pe Asger deja de trei luni. La acea vreme, ziarele erau pline de articole despre războiul din Vietnam, despre bombardamentele americane şi despre cuvintele dojenitoare, doritoare de pace, ale noului prim-ministru, care înainte fusese un muncitor foarte normal, dar acum trebuia să conducă Danemarca în Comunitatea Europeană. În timp ce lumea fierbea, Europa trebuia să fie unită pentru a putea exista pe termen lung.
— La ce bun! şopteau asistentele cu bonetele albe ca zăpada. La fel ca majoritatea oamenilor devotaţi, în primul rând au încredere în propria voinţă – şi se tem de voinţa altora.
În una din ultimele zile ale lunii iunie, Asger auzi paşi afară, pe coridor, şi îşi smulse, fără tragere de inimă, privirea de la fiord şi de la cer. De luni de zile, asculta paşii care ar fi putut-o aduce pe Susanne înapoi la el, dar ea nu venea şi acum ştia că nu Susanne era cea care se apropia, cu excepţia cazului în care ar fi mers, brusc, în baston.
Toc, toc, toc, se auzea. Ca cineva care ar fi trecut cu un băţ
peste lambriurile din lemn.
Se ridică din pat şi privi spre uşă.
O fată oarbă – trebuie să fi fost apropiată de vârsta lui –
intrase hotărâtă în camera lui Asger şi căuta cu bastonul prin cameră, până când, în cele din urmă, găsi un scaun lângă patul lui Asger. Era cu adevărat impresionant. Rămase nemişcată pentru o clipă. Era tunsă „castron” şi avea nişte trăsături exotice, iar unul din umeri era un pic mai înalt decât celălalt. Şi figura îi era un pic deformată, în timp ce îl privea prin două lentile uşor decalate.
Asger fusese atât de impresionat de mersul ei până
aproape de poala lui, încât îşi ţinu respiraţia timp de cinci secunde, înainte să o întrebe, în cele din urmă:
— Cine eşti?
470
- ERIK VALEUR -
Răspunse chiar înainte ca el să fi terminat întrebarea, ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta:
— Merg la o şcoală pentru nevăzători din peninsulă şi locuiesc acolo.
Gura ei mică se strânse într-o floare perfectă, care sorbea sucul din cuvinte şi aştepta mai mult. Apoi îşi îndreptă
privirea spre el, fără a-l vedea, deşi el se simţea urmărit de ea.
Poate că uneia dintre asistente i se făcuse milă de el şi o rugase să vină.
— Chiar eşti oarbă? o întrebă.
Ea nu răspunse.
— Cum te cheamă? o întrebă şi se uită curios la ochii ei orbi.
— Inger, răspunse ea, care sună aproape ca Inggir, din cauza micului ei defect de vorbire.
— Vrei să auzi o poveste? o întrebă.
Dintr-odată, mâna ei stângă prinse viaţă. Pipăia în jur.
Apoi, el simţi cinci degete pe antebraţ, iar ea se ghemui, ca o minge mică, pe scaunul Susannei.
El îi citi primul capitol din cartea lui Carl Sagan, despre studiul vieţii din spaţiu – şi când termină, ea se ridică în picioare, bătu ritmic cu băţul în podea, în faţa lui, apoi dispăru fără niciun cuvânt.
Câteva săptămâni mai târziu, ea se întoarse, iar Asger îi povestea, spre bucuria lui, teoriile sale, în timpul vizitelor de câteva ore.
— Oamenii de ştiinţă precum Niels Bohr ne-au arătat că
traiectoriile electronilor dintr-un atom nu pot fi prevăzute. De îndată ce se apropie, se deplasează complet aleatoriu – asta înseamnă că nimic din lumea asta nu este şi nu rămâne aşa cum credem noi… spuse el.
Ea stătea acolo, cu bastonul prins între picioare şi îl asculta şi, deodată, el îşi dădu seama cât de bine se simţeau împreună.
471
