Peter Trøst Jorgensen se întoarse şi ieşi din birou.
După câteva minute, preşedintele Channel DK stătea în faţa ferestrei panoramice îndreptate spre sud, în căutarea acelui ceva pe care îl văzuse reflectat în ochii reporterului său vedetă. Nu descoperi ce era. Erau numai câteva zone gri în verdele monoton infinit, specific insulei Zealand – şi propria reflexie, foarte aproape.
În cele din urmă, clătină din cap, resemnat.
Noaptea m-am aşezat la fereastra din camera regelui şi am privit fiordul, care se întindea strălucitor şi foarte liniştit sub stele – gândindu-mă la copilul pe care nu îl puteam găsi.
Marie, nu există niciun John Bjergstrand, spusese Gerda.
Dar ea minţise, eram sigură.
Când m-am ridicat pentru a mă aşeza în pat, am auzit un ciocănit la uşa camerei mele.
Dintre toţi oamenii, Asger era singurul pe care l-aş fi primit înăuntru. Şi cel care mă aşteptam cel mai puţin să
apară.
Rămase tăcut în uşă pentru o vreme, cu privirea îndreptată spre scaunul cu rotile, care stătea gol lângă cufăr.
Apoi se aşeză cu grijă în scaunul meu Chippendale.
Picioarele i se înfăşurară în jurul structurii elegante, apoi dispărură sub scaun.
Eu am rămas în picioare şi, în această poziţie, eram doar un pic mai înaltă decât el.
— Nu ar fi trebuit să trimiţi nimănui scrisoarea, spuse el.
— Nu, am recunoscut eu sincer.
— Ai început ceva ce ar fi trebuit lăsat în mâinile sorţii.
495
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Acum Asger vorbea despre soartă. Avusese nevoie de o lungă perioadă de timp pentru a stabili că exista o forţă mai mare decât Domnul nostru şi ştiinţa.
— Da, am spus ascultătoare.
Ultima dată când fusesem atât de aproape de Asger Christoffersen a fost în săptămâna petrecută în sanatoriul de pe coastă, atunci când părinţii lui îl abandonaseră. La acea vreme mă văzuse, dar nu şi după aceea, din cauza iubirii sale pentru Susanne. În plus, el crezuse că are în faţa lui o fată oarbă, când de fapt el însuşi fusese cel care nu vedea.
Acest adevăr încă se afla în faţa lui.
— Trebuie să privim înainte, spuse.
Aproape că rostise în sus.
— De fapt, de ce te-ai făcut astronom?
— Şi tu ai un „cititor în stele”, spuse şi arătă spre telescopul regal, înclinat spre cer, aşezat în suportul de pe cotiera scaunului cu rotile. Şi după câte văd, ai citit tratatul lui Stephen Hawking despre orizontul de evenimente al găurii negre. Îşi îndreptase privirea spre cele câteva cărţi de pe raftul meu. Poate eşti în căutarea teoriei atotcuprinzătoare?
Întrebarea nu era menită să fie ironică.
M-am întins şi i-am blocat vederea spre raftul meu. Pe scândura de deasupra bibliilor mele astronomice şi a cărţilor despre Hven şi Tycho Brahe erau câteva ediţii în limba engleză ale renumitelor romane poliţiste scrise de Agatha Christie – Evil Under the Sun şi The Murder of Roger Ackroyd, care m-au inspirat întotdeauna şi nu voiam, în niciun caz, ca el să vadă aceste cărţi.
— Nu ar fi fascinant dacă Bohr şi Einstein s-ar putea întâlni, în cele din urmă… şi la fel şi teoriile lor? mă întrebă.
Adresase întrebarea de parcă eu ar fi trebuit să fiu informată cu privire la relaţia dintre cei doi oameni de ştiinţă.
— Dumnezeu nu dă cu zarul, a spus Einstein, după cum ştii – el credea într-un destin stabilit pentru toate formele de viaţă de pe Pământ. Ceea ce, de fapt, este un paradox –
pentru că, dacă totul este stabilit, atunci de ce este necesar 496
- ERIK VALEUR -
un Dumnezeu? Care ar fi plictisit de moarte pentru eternitate.
— Conform teoriei mecanicii cuantice a lui Niels Bohr, evenimentele viitoare nu sunt previzibile – nici măcar nu ştim unde sunt zarurile. Niels Bohr ne-a deschis uşa către libertate. El ne-a dat posibilitatea de a alege şi nu numai atât… El ne-a dat posibilităţi nelimitate de a alege – ceea ce ne va diferenţia întotdeauna de maşini, computere şi roboţi.
Aceasta este cea mai importantă concluzie din istoria omenirii.
— Amin, am spus şi m-am aşezat în scaunul cu rotile.
Oare înaltul astronom venise numai pentru a-mi preda o lecţie?
Se ridică brusc şi trase scaunul antic lângă mine. Ochii îi străluceau cu o claritate care mă făcea să mă închid în mine; niciun bărbat nu se mai apropiase de mine de când psihologul cu pipa stinsă sărise speriat în sus şi fusese nevoit să iasă din camera mea cât putea de repede. Şi astăzi mai simţeam amestecul ciudat de arome, de lână şi săpun parfumat, pe care îl asociasem mereu cu bărbaţii inteligenţi –
pentru că aşa mirosea întreaga gardă de cărturari şi psihologi de la Kongslund.
