— De aceea suntem aici, spuse. Amândoi căutăm lucruri care nu mai sunt acolo – sau sunt mult prea departe pentru a ni le mai putea aminti. Şi tu îmi aduci aminte de cineva pe care l-am cunoscut odată.
M-am îndepărtat de el cu câţiva centimetri, involuntar.
— Fiecare dintre noi, copiii din Camera elefanţilor, astăzi este la fel de singur cum eram şi atunci. Poate că în fiecare dintre noi există teama de a ne lega de alţi oameni. Cred că
este valabil pentru mulţi copii adoptaţi.
Nu am răspuns. Eu nu am fost un copil adoptat.
— Eu am fost căsătorit. Peter a fost căsătorit. Orla şi Severin au fost căsătoriţi. Am avut copii. Dar relaţiile noastre nu au rezistat.
— Dar nu din cauză că aţi fost adoptaţi, ci pentru că
sunteţi bărbaţi, am spus, neavând nici cea mai puţină
experienţă în acest domeniu.
El a zâmbit.
— Toate relaţiile se destramă, la un moment dat, am spus.
— Nu toate.
— Toţi părinţii sunt egoişti. Până la urmă, tot dispar.
Chiar dacă şi-ar dori să rămână.
— Dar cel puţin eu ştiu unde este mama mea biologică, spuse el. Datorită ţie.
M-am îndepărtat şi mai mult. Nu trebuia să audă cum îmi bate inima.
— Poate că, într-adevăr, Orla nu a fost adoptat, spuse el. A trăit împreună cu mama lui.
— Orla Berntsen este un om straniu.
Priveam fix spre fiord, pentru a nu fi obligată să mă uit la el.
— Dumnezeule… Nu ar trebui să-ţi fie frică de astfel de carierişti ofiliţi. Un tocilar avocat cu o viaţă atât de cenuşie, încât ar putea fi confundată cu blana şobolanilor. Îşi îndreptă privirea absentă spre fiord şi râse scurt, ca pentru sine. Orla Berntsen este periculos numai pentru aceia pe care îi percepe drept corpuri străine… Dar, de fapt, el a primit 500
- ERIK VALEUR -
de acasă şi o porţie corespunzătoare de balast pe calea vieţii sale. A fost el însuşi un străin.
Râse din nou.
Simţeam anxietatea din trupul înalt de lângă mine, iar râsul lui îmi amintea de Magna atunci când eu, copil fiind, îi povesteam de viziunile mele, care mă bântuiau în somn şi despre care psihologii nu ştiau nimic. O ştiam dinainte ca el să îşi dea seama. Asger Christoffersen era cel puţin la fel de speriat ca şi mine.
Merse cu bicicleta din Slotsholmen, pe Tagensvej către Bispebjerg şi mai departe pe Frederiksborgvej de pe Grennemose Alle, care traversa zona locală de recreaţie de la est la vest.
Pe imensul spaţiu verde, o coti printre copaci şi o luă pe drumul de-a lungul râului, până la locul în care, într-o seară
de vară, raţele zburaseră printre coroanele copacilor şi marcaseră sfârşitul copilăriei sale. I se părea că strigătul Prostănacului încă plutea în aer. Uriaşul rănit se târa prin mijlocul râului – şi ochiul care fusese smuls din orbita lui stătea destul de aproape de mal, pe o frunză de nufăr.
Uriaşul se tot învârtea în jurul axei sale şi lovea apa cu palmele, strigând disperat spre mal. Orb, brăzda fundul apei înapoi la mal, dar se răsturnă pe pantă şi îşi întinse braţul către lumea pe care tocmai o părăsea. Apoi nu se mai auzi niciun sunet de pe buzele lui. Gaura din figura lui era îndreptată spre cer, celălalt ochi era bine închis, iar Orla simţise, pentru prima dată, în mod evident, teama care de atunci nu îl mai părăsise. Revedea tot mereu mâna de pe faţa schimonosită, vedea globul alb care dispăruse în amurg, într-un arc larg de cerc. Însă niciodată nu putea vedea figura din spatele palmei, nici în visele sale, nici în stările de transă în care cădea din ce în ce mai des. Momentul decisiv era învăluit în întuneric.
Ca şi atunci, fugi printre copaci şi găsi podul de deasupra râului, de unde parcurse cei o sută cincizeci de metri rămaşi, 501
- AL ŞAPTELEA COPIL -
în direcţia Vænget. Cu cheia pe care o avea la el încă din copilărie deschise uşa şi simţi imediat mirosul mamei sale, de parcă ea stătea în sufragerie şi îl aştepta. Chiar dacă el deretica prin casă în mod regulat, nu simţea nevoia să o şi cureţe, pentru că ea era moartă. Prin urmare, pe pereţi şi pe plafoane atârnau pânze de păianjen – fire fine şi ghirlande alb-gri, care fluturau în curentul de aer care pătrundea prin uşa, nu prea bine închisă, spre grădină. Stratul de praf de pe pervazul ferestrei avea un milimetru grosime, iar pe masa din bucătărie, la care el nu mai stătuse de ani de zile, era un strat fin de praf. Luă masa în bucătărie, în picioare, apoi se aşeză în spate, pe canapea, de unde o urmări în secret pe mama lui (aplecat, dintr-o parte), însă ea nu îi putea vedea ochii şi citi gândurile. Bineînţeles, el nu o urmărea cu adevărat, era moartă şi îngropată de şapte ani, cu toate acestea, el se simţea şi acum în siguranţă în colţ, în spatele spătarului fotoliului ei, pe care stătuse dintotdeauna, încă
din timpul vieţii ei.
— Ai ţinut un secret faţă de mine, aşa cum mi-a spus Carl Malle de la numărul 16? o întrebă el.
Vocea i se calmase după plimbarea frenetică prin pădure.
— Am promis să aflu adevărul, spuse şi se aplecă în faţă.
Vorbea mai tare decât de obicei şi sfidător.
Dar umbrele din fotoliul albastru nu răspundeau.
— Atunci voi începe să caut prin casă, anunţă el. Nu îi mai vorbise aşa niciodată, nici înainte, nici după moartea ei.
Hotărât, se ridică şi se duse în camera lui, unde se aşeză pe pat. Draperia era decolorată şi avea pete. Deasupra patului atârna fotografia din ziarul săptămânal, cea în care băiatul arunca mingea portocalie de plajă spre tatăl său. Mingea stătea nemişcată în aer, între ei, captând momentul care nu avea să se schimbe niciodată. Orla cel fericit se sprijini de peretele de sub fotografie, închise ochii şi se gândi la numeroşii ani în care tânjise după tatăl său, care nu i se arătase niciodată în carne şi oase. În ziua în care descoperise piatra cea mare din luminişul din pădure, înţelesese ce 502
- ERIK VALEUR -
