— Ce vrei să spui cu… au ucis deja?
— Da, noi.
— Prostii…
Laust se băgase în gaura neagră, gata să închidă capacul.
— Ba da, tată. Eu l-am ucis pe directorul Nordal.
Tatăl său îngheţă în mijlocul gestului, uitând pentru o clipă atât de tancul german, cât şi de calea de evadare.
— Eu i-am tăiat blestematul de tei, cu drujba noastră –
asta a însemnat moartea lui. Şi eu m-am bucurat timp de luni – ani, pentru că exact asta am sperat prin acţiunea mea!
— Dar noi am fost la înmormântarea lui…
Obiecţia absurdă a lui Laust se stinse în tăcerea care urmă.
La stânga lui stătea Inge, cu gura deschisă, fără a spune ceva.
— El l-a distrus pe tatăl lui Knud, spuse Peter. El l-a ucis, chiar dacă a murit înaintea lui.
În ochii lui Laust se citea teama.
Acum reacţionă şi Inge, din stânga lui.
— Nu te credem. Întinse o mână şi o puse pe braţul lui drept. Întotdeauna ai avut o imaginaţie foarte bogată, Peter.
— Vă pot povesti în detaliu cum am procedat, spuse el.
— Bineînţeles că poţi.
509
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Ochii îi străluceau, de parcă ar fi avut de-a face cu o glumă inofensivă.
— Au trecut atâţia ani, încât nimeni nu îşi mai aduce aminte cu exactitate, spuse Laust. Şi, până la urmă, cât este imaginaţie şi cât realitate?
— Eu ştiu care este adevărul… Am tras cu urechea când eraţi în sufragerie şi pe terasă şi am auzit tot ce aţi spus despre mine… şi nu am uitat nimic.
Vocea îi tremura.
Capacul turelei căzu cu un zgomot puternic. Inge rămăsese singură cu fiul ei adoptiv.
— Îţi mai aminteşti magnetofonul pe care mi l-aţi dăruit de ziua mea… vechiul aparat B&O din camera mea… Un cablu de microfon trece prin tavan, până în sufragerie. Am putut face patru înregistrări de câte opt ore, deci treizeci şi două de ore pe fiecare dintre bobinele mari… Am înregistrat sute de ore… Totul este acolo, tot ceea ce aţi vorbit atunci când credeaţi că sunteţi singuri. Şi aţi vorbit mereu despre mine…
sau despre voi înşivă ca părinţi, despre cât de buni aţi fost cu mine. Despre cât de bine v-aţi descurcat atunci când mi-aţi povestit despre originea şi despre adoptarea mea. Despre cât de bine am reacţionat la aflarea veştii şi cât de matur eram pentru vârsta mea. Această maturitate îl poate duce departe, a spus bunicul. Poate chiar până la premiul Nobel pentru medicină. Îţi aminteşti?
Se întunecase. Peter Trøst se îmbătase înainte să îşi interpeleze părinţii, fără să fi avut fixat în minte obiectul şi scopul precis al acestei conversaţii. Pur şi simplu, acum simţea nevoia să vorbească din suflet.
Mama lui se ridică şi aşeză paharele goale pe tava fină, ovală, din argint, pe care fuseseră purtate pahare mai bine de cincizeci de ani.
— De ce nu ai avut niciodată o carieră? o întrebă.
Ea nu răspunse.
— De ce nu ai făcut altceva decât să te plimbi pe aici, prin grădină, să plantezi chiparoşi şi flori şi să compui scrisori –
510
- ERIK VALEUR -
pe care le semnezi cu Dr., chiar dacă nu ai titulatura de medic?
Ea împinse tava pe lângă el. Paharele se ciocniră. I-ar fi plăcut să le lovească şi să le arunce din mâna ei, dar nu o făcu.
— De ce m-ai lăsat să stau aici, în grădină, înconjurat de arbuştii şi de florile tale şi nu ai zis nimic? În toţi aceşti ani?
Ea ajunsese la uşa terasei.
— Ce ai aşteptat?
Uşa se închise în urma ei.
Se ridică şi se duse în camera lui de la mansardă. Patul era, ca întotdeauna, proaspăt făcut, iar mama sa aşezase pe noptieră o colecţie de ziare şi reviste. Într-un colţ al camerei se afla magnetofonul B&O, pe un mic piedestal, iar cele două
