patruzeci şi şapte de ani, cred că este o cerere rezonabilă…
Preţ de o clipă păru că avocatul ar fi vrut să izbucnească
din nou în râs.
Orla văzu în faţa ochilor sacoşa de culoare roşu-închis, cu ultimele cumpărături ale lui Hasse.
— Şi apoi le-am povestit despre Kjeld, pentru că eu sunt de părere că nu ar trebui să mai existe secrete. Le-am povestit că Hasse a ieşit din viaţa mea de-abia după moartea lui Kjeld. Probabil pentru că se speriase de mine – chiar dacă
era deja mort. Ei îşi aminteau bine ziua în care Kjeld călărise în crâng – chiar dacă ar fi preferat să o uite.
Orla îl privi pe omul care, timp de două decenii, îi fusese adversar în problemele legate de refugiaţi. Spre propria sa uimire, îi înconjură umerii lui Severin cu braţul rigid. Dacă
Musca l-ar fi văzut în acel moment pe şeful de personal, ochii ei negri, faţetaţi, i-ar fi ieşit din cap.
— I-am întrebat pe Erling şi pe Britt dacă ştiu, într-adevăr, cine sunt eu. Şi ştii ce mi-au răspuns? Nu, au spus ei. Nu au văzut nici măcar o hârtiuţă cu numele meu… sau cu numele mamei mele biologice. Directoarea orfelinatului a spus că ar fi irelevant. Nu ştim cine suntem, Orla.
— Eu ştiu cine sunt, răspunse Orla. Eu nu am fost adoptat.
Îşi luă mâna de pe umerii lui Severin. Poată că Severin încă mai credea că nu poate zâmbi, dar lacrimile din ochii lui nu puteau fi trecute cu vederea. Orla Berntsen nu mai văzuse niciodată o persoană apropiată lui plângând. Mama lui nu vărsase o lacrimă, deşi avea mai multe motive decât 506
- ERIK VALEUR -
mulţi alţii. Şi de lacrimile fetelor se ocupase întotdeauna Lucilla din Havana.
Severin scutură din cap şi se ridică dintre ruine. Nu purta pantofi. Ambii ciorapi erau găuriţi în vârf, observă Orla.
— Să mergem, se smiorcăi Severin printre lacrimile pe care le vărsase.
Plecară din casa lui Orla şi mai întâi se duseră la cimitirul din Bispebjerg, unde Orla Berntsen aranjase să se întâlnească cu Peter Trøst şi cu o echipă de filmare la mormântul mamei sale. Cei trei băieţi din Camera elefanţilor stăteau unul lângă altul, sub plopi.
Se făcuse târziu şi începuse să plouă din nou. Scrisoarea mea din trecut reunise, până la urmă, destinele, ceea ce nimeni nu ar mai fi crezut posibil, după atâta vreme.
Peter înregistră povestea lui Orla – cu piatra funerară a mamei sale ca dreptunghi vag, în fundalul imaginii.
— Nu mai există niciun alt cămin ca acesta, spusese Inge Troest Jochumsen cu o certitudine atât de specifică soţiilor de medici, care la un moment dat avuseseră ele însele visul de a deveni doctori.
Fiul lor, care în anii ’70, într-un acces de rebeliune revoluţionară se lepădase de numele duble pe care le avea şi le transformase într-un nume mai popular, Trøst Jorgensen, îi privea pe cei doi oameni care îşi împărţeau casa cu el.
Şedeau în amurg, sub ţeava electrică de încălzire, pe terasă. Abordase subiectul doar la desert. Ulmul uriaş se ridica, la fel ca o umbră întunecată, spre cer, deasupra Bukkeballevej, şi ultimele raze de soare pictau norii de deasupra fiordului într-un roz perfect.
Laust îşi împinse, nervos, picioarele sub masa din stejar, înainte şi înapoi, care era deja prezentă în diferite consilii de familie, de exemplu în urmă cu atâţia ani când, împreună cu cei doi bunici, hotărâseră să-i dezvăluie propria istorie băiatului adoptat.
507
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Peter îşi amintea în detaliu dezastrul care, în toţi aceşti ani, nu îşi pierduse din claritate. Încă vedea tancul german care apăruse, fără avertisment, pe duna de nisip, cu tatăl său în turelă.
Mama lui pronunţase cuvintele cu bucurie în voce, genul de fericire pe care consiliul de familie îl considerase corespunzător:
— Nu noi ţi-am dat viaţă…
— Şi atunci, cine mi-a dat viaţă? întrebă el în grădina din Rungsted – cu o întârziere de treizeci şi patru de ani.
Mama lui arăta ca şi cum ar fi primit o palmă grea peste faţă. În spatele ei, chiparosul şi cireşul japonez înfloriseră, împreună cu plopii negri, sălciile, păducelul, arţarul şi socul.
Tocmai îl filmase pe Orla în faţa mormântului mamei sale
– şi înregistrase, totodată, declaraţia care va încheia cariera acestuia şi va declanşa o criză guvernamentală. Pe piatra funerară scria, cu litere aurii, frumos curbate, Gurli. În afara cadrului, Severin, ca un copilaş, se aşezase cu picioarele încrucişate sub un plop mare şi dădea din cap cu un zâmbet larg, de parcă totul i-ar fi făcut o imensă plăcere. Camera stătea acum într-o geantă din garaj, lângă drujba care, odinioară, tăiase teiul din curtea şcolii private şi îi schimbase viaţa lui Peter Trøst. Cu această poveste urma să se trezească ţara în dimineaţa următoare, iar Channel DK avea să scrie istorie.
— Nu ştim de unde ai venit, spuse Laust Troest Jochumsen cu grijă. Magna a fost de părere că este mai bine pentru toată lumea dacă uităm. Dar a făcut o aluzie cum că
mama ta era o… femeie destul de uşoară. Laust zâmbi ca şi cum s-ar fi scuzat. Şi roşi. Nu ni s-a părut un lucru important, zise Laust şi soţia sa, Inge, se aşeză lângă el cu spatele aplecat, ca una din soţiile de pescar îmbrăcate în negru, pe care Peter le fotografiase în timpul primului său turneu Interrail, la vârsta de nouăsprezece ani, pe coasta portugheză a Atlanticului. Îngheţate în timp şi în briza mării.
508
- ERIK VALEUR -
— Cred că Magna a fost ucisă din cauza acestor informaţii, spuse el.
Bătrâna, care era mama lui, ridică brusc capul.
— De ce, pentru Dumnezeu, ar putea cineva să facă aşa ceva? întrebă Laust vigilent.
Se întorseseră în El Alamein, de parcă timpul ar fi rămas pe loc din ziua în care împlinise 13 ani. Şi de îndată ce inamicul s-ar apropia, Laust Troest Jochumsen ar dispărea în tancul său din oţel şi ar deveni invulnerabil. Nu s-a dovedit că a fost ucisă – ar fi putut fi şi un accident nefericit.
— Suntem cu toţii suspectaţi. Mai ales cei care au ucis deja.
