Omul gri se întoarse cu faţa spre fereastră, de parcă l-ar fi lovit cineva cu leuca. Ochii înroşiţi îi zăboviră pentru o clipă
pe picăturile strălucitoare ale fântânii, privind porţiunea de curcubeu, în spatele căreia îşi putea imagina micuţa grădină
a cărei aranjare o aşteptase cu nerăbdare.
— De când cu această scrisoare anonimă nenorocită, toate sunt pline de viermi, spuse Ole Almind-Enevold. Chiar şi Orla Berntsen… Porcăria de scrisoare l-a făcut să se întoarcă
împotriva mea. Mi-a întins o cursă…
513
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Ministrul arăta de parcă ar fi vrut să izbucnească în lacrimi.
— După cum văd eu lucrurile, totul se întoarce împotriva prim-ministrului, spuse Carl Malle. Şi el, de fapt, este deja mort.
Cuvintele lui provocară un icnet speriat în gâtul Omului gri. Ole trebuie să nege, pur şi simplu, orice legătură cu episodul. Oricine îşi poate da seama că Berntsen probabil că
nu se simţea bine când a prezentat lucrurile în acest fel.
— Unde este Orla? întrebă Ole Almind-Enevold.
— Tocmai m-am întors de la Søborg, spuse Carl Malle. Nu mai este acolo.
Bătuse la uşa din Vænget – aşa cum făcuse şi acum mult timp – şi apoi intrase direct în micuţa casă terasată. Niciun lacăt nu îi blocase drumul şi încă de la intrare avusese sentimentul că această casă fusese părăsită pentru totdeauna. În pragul uşii care dădea spre sufragerie rămăsese nedumerit, deşi în lunga sa viaţă de poliţist văzuse destule. Mobilierul şi fotografiile erau împrăştiate pe podea, între draperii, perne, vaze, pahare şi sertare. Totul fusese distrus, evident, într-un acces de furie oarbă. Dacă era opera lui Orla, poliţistul pensionat ar fi avut dovezi clare că
oficialul de rang înalt îşi pierduse minţile.
Printre rămăşiţele fotoliului albastru, Carl Malle găsise o fotografie de paşaport şi îşi amintise de ziua în care fusese făcută. Mama lui Orla insistase să păstreze fotografia ca amintire, atunci când îşi dăduse seama că el nu îşi va părăsi soţia şi fata. Carl Malle rupsese fotografia în bucăţi mici. Mai târziu, stătuse pe terasă şi privise mierla moartă de pe dalele de piatră. Pasărea stătea întinsă pe o parte, cu ciocul deschis îndreptat spre cer. Din spatele gardului viu scund se auzeau, ca de obicei, sunetele pianului de la numărul 14, care anunţau că totul era la fel, în ciuda dezastrului din sufrageria familiei Berntsen, despre care nimeni nu trebuia să afle încă.
514
- ERIK VALEUR -
— S-a auzit ca şi cum ceva a fost despicat în bucăţi, spusese un vecin, care scosese capul de după gardul viu atunci când îl văzuse pe Carl Malle. A strigat ceva de neînţeles, iar la scurt timp s-a auzit de parcă ar fi spart totul.
— Din păcate, el nu mai este aici, spuse Carl Malle mai mult pentru sine decât pentru vecin.
— Cum, nu mai este acolo?
— A plecat. În casă nu mai este nimeni.
— Ah, nu l-am văzut când a plecat… spuse vecinul dezamăgit.
— Oricum, a plecat, zise şeful securităţii.
— Dar asta înseamnă că este complet nebun! strigă
Vrăjitorul, care sărise în sus şi stătea cu picioarele desfăcute în mijlocul biroului ministrului, arătând ca un gladiator într-o arenă romană. Atunci l-am prins!
Carl Malle îl privi pe micul magician care trăgea sforile pentru tot şi pentru toată lumea.
— Am iniţiat deja o vânătoare pentru a-l prinde, dar sunt destul de sigur că nu îl vom găsi. Nu încercaţi să îl prindeţi singur, contactaţi cea mai apropiată secţie de poliţie… Ce noroc neaşteptat!
Omuleţul nu avu nicio reacţie. Chicotele sale prelungite rămaseră suspendate în cameră, pentru o clipă. La urmă, Carl Malle luă din nou cuvântul.
— Am nevoie de acces complet la toate părţile implicate.
Interceptare, controlul corespondenţei… monitorizare pe internet… în baza legislaţiei antitero… tot tacâmul.
Ministrul de stat dădu din cap aproape imperceptibil. De mai mult nici nu era nevoie.
În această fază, Carl Malle obţinuse tot ceea ce dorea.
515
- AL ŞAPTELEA COPIL -
PARTEA a IV-a
ÎNTUNERICUL
516
- ERIK VALEUR -
28
