— O anumită femeie din Helgenæs? am întrebat cât puteam de nevinovat. Chiar dacă eu cunoşteam numele de mult timp.
— Se numeşte Dorah… Dorah Laursen. Conform scrisorii, ea ştie ceva despre afacerea Kongslund – şi despre enigma noastră…
Pe buzele lui, cuvântul „enigmă” suna aproape naiv – de parcă eram nişte copii absorbiţi de un joc complicat. Aş fi vrut să îl avertizez, dar nu-mi găseam cuvintele potrivite. Nu eram în stare să gândesc clar, dar nu o puteam plasa pe Dorah cum trebuie în derularea evenimentelor descoperite –
şi nu aveam nicio idee cine era autorul acestei scrisori. Dar nu mă înşelasem cu privire la teama care apăruse atunci în micuţa ei cameră din Helgenæs când o ameninţasem că îi voi spune fiului ei adevărul despre ea şi despre Kongslund.
Şi am înţeles, mai clar decât oricând înainte, că ar fi trebuit să fiu acolo atunci când s-a întâmplat asta.
Ar fi trebuit să încerc să descopăr şablonul comun al acestor trei femei: Eva Bjergstrand, Dorah Laursen – şi mama mea adoptivă.
522
- ERIK VALEUR -
— Doar l-am avertizat…
Bătrâna stătea prăbuşită acolo, cu mâinile-i tremurânde în poală.
— L-am avertizat… dar acum… Şovăi. Acum el este…
O maşină de patrulare fusese trimisă la ea, de îndată ce soţul ei fusese scos din apă şi întors pe spate. Ca fost şef de la Omucideri, inspectorul pensionat fusese recunoscut de mulţi dintre poliţiştii prezenţi.
Ei îl găsiseră în apa neagră, în aval de clădirea ziarului în care se aflau birourile redacţiei suferindei publicaţii Fri Weekend.
— Pur şi simplu nu a vrut să renunţe la acest caz vechi, spuse soţia lui printre lacrimi. Şi acum el este mort.
De data aceasta ea rostise cuvântul răspicat.
Tânărul poliţist ridică din sprâncene.
— Ce caz vechi?
Văduva inspectorului i-ar fi explicat cu plăcere tânărului şi simpaticului poliţist, dar plânsese prea mult. În plus, nici nu îndrăznea.
Nu ar fi vrut să îi povestească despre caz, despre scrisul la ziar şi despre lucrul asupra căruia soţul ei ar fi vrut să facă
lumină, deşi ea îi spusese că era mult prea periculos. De probele pe care el le văzuse – o piatră, o bucată de funie în formă de buclă, o pasăre, creanga de tei… Cu puţin înainte de moartea sa, soţul ei sunase o persoană necunoscută şi stabilise o întâlnire.
— Cu cine vrei să te întâlneşti? îl întrebase ea cu vocea speriată.
— Pot să am grijă şi singur de mine, mârâise el. Se iubiseră toată viaţa lor, şi totuşi ultimele două propoziţii trecuseră una pe lângă cealaltă.
Tânărul poliţist ridică din umeri. Se temea de lacrimile străinilor – în plus, totul fusese spus deja. Oricum, voia să o cruţe pe bătrână cu privire la detaliile morţii. Găsiseră o singură incizie la nivelul gâtului comisarului, cu care se alesese, probabil, când zăcuse în apă, izbit de valuri de 523
- AL ŞAPTELEA COPIL -
peretele cheiului; lângă el, în apa neagră, plutea o sticlă
goală de lichior şi, chiar cu mirosul de apă sărată, se simţea clar mirosul de alcool, de ziceai că omul îşi petrecuse întreaga viaţă, de la pensionare, pe fundul unei sticle de Aquavit.
De parcă ar fi fost singurul.
Aşa ceva niciun poliţist nu ar fi vrut să îi spună în primul său an de muncă unei văduve înlăcrimate, evident confuze, care vorbea despre cazuri vechi, nerezolvate.
Dacă zilele neplăcute ar putea fi schimbate şi returnate creatorului, una din ele ar fi putut să fie fost vineri 27 iunie, zi ştearsă din memoria ministrului de stat, chiar înainte ca cineva să poată spune „zi de rahat”. Dar nu se putea plânge decât celor doi oaspeţi ai săi, care nu dădeau impresia că ar fi putut să-i alunge grijile.
Cei trei bărbaţi stăteau pe terasa mare, pe hacienda sa luxoasă din Gilbjerg Hoved, în partea de nord a insulei Zealand. Dacă ziua ar fi fost mai bună, ei s-ar fi putut bucura de priveliştea magnifică de deasupra Kattegat, dar nu şi în această zi blestemată. Erau serviţi cu băuturi de singura doamnă din distinsa reuniune. Lykke Almind-Enevold nu trebuia să îi mai întrebe pe cei doi invitaţi ai soţului ei ce doreau să bea, deoarece aceştia se aflaseră deja de zeci de ori în reşedinţa de vară a ministrului din 2001, de când aceasta fusese terminată.
Ca de obicei, ea îşi juca perfect rolul de soţie zâmbitoare a ministrului – pregătise terenul pentru importanta discuţie pe care vizitatorii urmau să o aibă cu soţul ei şi se retrăsese în tăcere şi neobservată, la momentul potrivit, iar dacă acesta ar fi fost un regat al formelor invizibile, ea ar fi fost, fără nicio îndoială, de cincizeci şi patru de ani regina acestui tărâm.
Faptul că purta numele Lykke, care înseamnă „noroc”, i se părea o glumă grotescă a destinului. Dacă acest noroc al cărui nume îl purta fusese vreodată în apropiere, ea nu îl observase. Nici măcar nu merita acest noroc, pentru că
524
- ERIK VALEUR -
Lykke Almind-Enevold comisese cel mai grav păcat dintre toate, acela că nu îi oferise soţului ei copilul la care el visase dintotdeauna. Luase asupra ei întreaga răspundere, fără a şti, de fapt, dacă problema era la ea sau la el. I se părea că
infertilitatea era o ruşine de neiertat şi rămăsese cu el pentru că, în ciuda acestui reproş, el nu plecase de lângă ea.
Cei trei bărbaţi stăteau acum în linişte, de mai multe minute, iar tăcerea lor amplifica natura de rău augur a întâlnirii. Nimeni nu spuse nimic înainte ca Lykke să termine de servit şi să plece. Numai ministrul de stat îşi ridicase paharul.
— Noroc – într-o zi cu adevărat de rahat! exclamă el şi goli paharul dintr-o sorbitură.
Profesorul, Bjorn Meliassen, îi urmă exemplul. Ministrul de stat umplu din nou paharele cu whisky din malţ, de culoarea chihlimbarului, de pe malul lacului Lomond. Îşi construise
casa
