— Pentru ei… spuse Orla Berntsen care, spre surprinderea noastră, vorbea pentru prima oară. Pentru Almind-Enevold şi ajutoarele sale. Carl Malle şi Magna.
Nu mă aşteptasem ca el să spună ceva.
— Asta nu ştim, nu încă, zise Asger. Această teorie încă
trebuie să fie demonstrată.
Orla tăcu.
După micul dejun, Asger îşi luă geanta de voiaj din camera lui, în timp ce Susanne chemă un taxi. Valiza ei albastră era făcută şi stătea în hol.
— Mă duc cu Susanne la Kalundborg, îmi spusese Asger cu o zi înainte. Ea îşi va vizita părinţii în peninsulă, iar eu mă duc în Århus, la părinţii mei… Vrem să aflăm dacă ştiu ceva – adică mai multe decât mi-ai spus tu.
În ceea ce mă privea, nu mai exista nicio fiinţă care să mă
mai poată surprinde cu ceva. Încă nu povestisem că, în copilărie îi studiasem atent pe foştii mei colegi de cameră –
asta i-ar fi şocat, iar pentru această reacţie încă nu eram pregătită. Pe de altă parte, nu suportam gândul că era posibil să pierd elucidarea finală a enigmei vieţii mele.
Îmi doream cu ardoare să stau ascunsă în grădina lui Asger şi să ascult confruntarea finală – pentru mine şi pentru Magna şi, cu siguranţă, şi pentru Magdalene.
Dar Asger a respins categoric sugestia mea prudentă şi a insistat să rămân cu Orla şi cu Severin, care trebuiau să stea ascunşi în Kongslund, deocamdată.
Susanne şi Asger îşi duseră genţile la taxi, iar eu m-am întors în locul care fusese întotdeauna refugiul meu. M-am întors cu spatele la vânt şi i-am auzit plecând.
Era o zi caldă şi am scos şezlonguri pe gazon pentru noi trei, care fuseserăm nevoiţi să rămânem.
520
- ERIK VALEUR -
La scurt timp după aceea, Severin şi Orla stăteau la soare, cu ochii închişi, cu faţa îndreptată spre fiord. Am dus la umbră un scaun de grădină şi am închis ochii, la fel ca ei.
Telefonul sună în jurul prânzului, când deja adormisem.
Cea mai tânără bonă mi-a făcut semn cu mâna, prin uşa grădinii.
Era Knud Tåsing. Vorbea tare şi pe nas.
— Sunt pe drumul spre Kalundborg, împreună cu Susanne şi cu Asger, spuse el. De acolo, Asger se duce mai departe, în Århus, unde se va întâlni cu părinţii lui. Eu mă
duc la Mols – sau, mai bine spus, la Helgenæs.
Nu am răspuns. Nu trebuia să audă cât de şocată eram.
Jurnalistul interpretă greşit tăcerea mea.
— Poliţia a fost deja acolo…?
Pentru o clipă, vocea lui sună aproape îngrijorată – dar poate că ar fi trebuit să îşi facă mai multe probleme pentru povestea care trebuia să-i salveze cariera, decât pentru cei doi bărbaţi şi femeia ciudată care nu avea, în realitate, nicio şansă să îi înţeleagă.
— Nu a fost nimeni aici, am spus.
Dimineaţă, un elicopter de poliţie s-a învârtit pe deasupra Vedbsk şi Skodsborg, dar nu mă aşteptam ca cei doi invitaţi adormiţi ai mei să fie recunoscuţi în grădină. Ei şedeau cu bărbiile în piept în şezlongurile lor şi păreau a fi doi turişti inofensivi.
— Aţi ascultat ştirile de la prânz? întrebă Knud. Micul nostru tamil a reuşit să apară acum în cele mai importante ştiri, chiar şi înaintea ştirilor despre Irak şi Afghanistan. Doi jurnalişti de la ziarul meu au plecat în Sri Lanka pentru a-l găsi.
Tåsing avea un ton entuziasmat, deşi propria lui călătorie avea o direcţie cu totul şi cu totul diferită. L-am privit pe omul care îl condamnase, după toate probabilităţile, pe solicitantul de azil în vârstă de unsprezece ani, la o viaţă în închisoare, dacă nu cumva îl aştepta o soartă mai rea.
521
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Pocăinţa lui venise, probabil, prea târziu. Severin dormea lângă Orla. Epuizarea lui trebuia să fie enormă după
douăzeci şi cinci de ani de râvnă neobosită pentru salvarea unor străini.
— Şi pe urmă, a mai apărut o scrisoare anonimă, spuse Knud Tåsing.
Receptorul aproape că-mi alunecă din mână.
El îmi simţi reacţia:
— Nu, nu, Marie… El părea să fi zâmbit. Ştiu foarte bine că aceasta nu este trimisă de tine. Este un exemplar foarte normal. Dar este, într-adevăr, ceva deosebit.
Aşteptam continuarea cu nerăbdare.
— Expeditorul mi-a cerut să caut o anumită femeie din Helgenæs – de aici această călătorie spontană, spuse el. Pare ceva serios, chiar dacă scrisoarea este anonimă.
