trebuie să se fi întâmplat – şi apoi, ca adult, recunoscuse el însuşi că astfel de deznodăminte există numai în basme.
— Carl mi-a cerut să caut dovezi.
Degetele ei mari se mişcară uşor pe braţele fotoliului.
— Spune-i că eu nu mai sunt aici. Mâinile îi erau din nou tinere, ca şi cum nu ar fi mângâiat vreodată pe cineva şi nu ar fi păcătuit niciodată, iar Orla simţi o senzaţie bruscă de greaţă, făcându-l să se întindă pentru a putea respira. Acum, degetele ei mari frecau braţele înainte şi înapoi, pictând mici cercuri în pluş, înainte să se oprească şi să se transforme.
Ceva se deschisese în ea. Orla căzu în genunchi şi în acelaşi moment coconul albastru din interiorul lui explodă, iar cuvintele ţâşniră prin pieptul lui, ieşindu-i pe gură cu un zgomot care îi era complet străin.
Puse întrebarea la care Carl Malle, cu câteva zile înainte, dorise să afle răspunsul din gura lui:
Chiar eşti mama mea?!
Ea se întoarse spre el, de pe tronul ei albastru.
Şi el strigă, pentru a-i acoperi răspunsul; ceva cald îi curgea peste limbă şi peste bărbie, în timp ce stătea acolo, în genunchi, lângă fotoliul albastru. Uimit, auzi în minte o altă
voce, care părea să fie a lui Poul, când îl strigase în pădure, după moartea Prostănacului. Înălţă capul, dar nu era Poul.
În fotoliul mamei sale şedea un băiat de unsprezece sau doisprezece ani, cu braţele pe rezemătorile albastre. De la încheietura mâinii până la cot se vedeau nişte dungi roşii.
Ştia exact cum trebuia să aplice tăieturile, doar asta învaţă
unii de la alţii! Paznicul de serviciu de la azil scuturase din cap. Acum, pentru numele lui Dumnezeu, doar nu o să ne prefacem că ne este milă, altfel nu o să ţină! Paznicul de serviciu îi aruncă o privire de avertizare şefului de personal.
Băiatul epuizat mai trăia doar pentru că un psiholog de la Crucea Roşie fusese, din întâmplare, la faţa locului, atunci când viaţa lui era pe cale să se curme. (Ceilalţi solicitanţi de azil se băgaseră unul în altul, speriaţi, de parcă ar fi aprobat metoda de evadare a micuţului tamil, pe care ei înşişi nu 503
- AL ŞAPTELEA COPIL -
aveau curajul, încă, să o aplice.) Orla se holbase la tăieturile sângerânde de pe interiorul antebraţelor băiatului, ca şi cum nu ar mai fi văzut aşa ceva până acum. Acesta este modul lor de a da vina pe noi! Paznicul de serviciu ridicase din umeri.
Aici, în sufrageria lui Orla, ochii băiatului nu mai erau căprui, precum cei ai strămoşilor săi, ci albaştri, ca ochii lui Poul, atunci când îl ucisese pe omul din dumbravă, ceea ce, în combinaţie cu pielea închisă la culoare, aproape neagră a tamililor, părea aproape absurd. Orla era pe punctul de a izbucni în râs.
Aşa – aşa stă liniştit. Paznicul de serviciu legase încheieturile chinuite ale băiatului cu câteva bride albe, înainte de a-l duce la aeroport şi de a-l urca în zborul către Sri Lanka. Acum nu se mai poate răni nici pe el, nici nu mai poate provoca alte daune! Paznicul plescăi cu limba şi o altă
voce spusese: Facem numai ceea ce trebuie să facem! Vocea lui Orla. În mod normal, o astfel de afirmaţie ar fi avut un efect calmant, dar de data aceasta o fiinţă invizibilă prinsese rădăcini în interiorul lui, care îl răvăşea şi îl distrugea pe interior.
Sări în sus şi fugi la subsolul casei terasate. Acolo rămase timp de mai multe ore, ghemuit în întuneric, înainte să-şi ia inima în dinţi, la miezul nopţii, pentru a aprinde lumina şi pentru a se apropia de comoda masivă din stejar, unde mama sa îşi păstra prosoapele vechi, dresurile din nailon, broşele şi cerceii. Trase sertarul de sus şi descoperi, sub două perechi de dresuri în pachetele lor originale, o cutie plată, maro cu un lacăt auriu, pentru care nu avea cheie. Nu mai văzuse niciodată această casetă.
Duse cutia sus şi sparse lacătul cu cuţitul pentru pâine.
Sub pereche de cercei albaştri şi un lănţişor din pietre albastre, strălucitoare, stătea fotografia îngălbenită a unui bărbat care zâmbea spre aparatul foto. Poza era puţin mai mare decât un timbru poştal.
Orla o studie prin ochelarii săi groşi. Bărbatul cu bucle negre i se părea ciudat de cunoscut, dar nu îşi putea aminti 504
- ERIK VALEUR -
unde îl mai văzuse. Din câte îşi amintea, mama lui nu fusese niciodată vizitată de vreun bărbat. Simţea furnicături familiare în degete şi în spatele globilor oculari, în timp ce se afunda încet în inima întunericului, cu membrele îndoite spre interior, dispărând din lumea vizibilă. Era esenţial ca nimeni să nu îl poată atinge sau vedea.
Mâinile lui Orla se odihneau pe cotierele albastre. Degetele se plimbau în tăcere pe deasupra pluşului, dar interveni ceva şi îl făcu să îşi îndrepte capul într-o parte. Pe terasă zăcea o pasăre moartă. Văzu conturul întunecat pe dalele de piatră
din faţa uşii. Evident, se lovise de geam. Auzise bătăile aripilor pe sticlă, în ultima secundă…
…când auzi un ciocănit şi, în aceeaşi secundă, lumina reveni.
Cel care ciocănea la fereastra imensă era Severin. Orla privi în jur, confuz. Cutia plată stătea cu fundul în sus, pe covor, între scaunele rupte şi pernele sfâşiate; în partea din spate a camerei, dezastrul continua cu perdele distruse şi lămpi răsturnate. Fotografiile cu fiorduri, păduri şi mori de vânt ale mamei sale erau scoase din ramele lor, rupte şi împrăştiate pe podea. Totul arăta ca şi cum un uragan devastase sufrageria mamei sale.
O clipă mai târziu, Severin se afla în mijlocul dezastrului.
Orla nu putea găsi nicăieri fotografia necunoscutului.
Severin deschidea şi închidea gura.
— La naiba… se pare că am fost destul de supărat, se auzi Orla şoptind şi nu-i venea să creadă ce prostii îi ieşeau din gură.
Avocatul îl privi uimit şi începu brusc să râdă. Râsul îi aminti lui Orla de tânărul Severin, din Regensen, acum mult timp în urmă – şi aşa stătură cei doi bărbaţi, timp de mai multe minute, râzând ca nebunii în sufrageria devastată, până când rămaseră fără aer.
Mai târziu, se aşezară între bucăţile de pluş maltratate cu cuţitul pentru pâine. Severin îşi ţinea prietenul în braţe, stângaci.
505
- AL ŞAPTELEA COPIL -
El rupse primul tăcerea:
— Tocmai le-am spus părinţilor mei că mi-am pus în cui slujba mea de avocat. Nu mai suport să îmi câştig banii din nenorocirea altora. Voi călători. Râse din nou. Dacă aş putea deveni misionar, aş fi fericit. Până se întâmplă asta, voi locui cu ei. Le-am spus că aş dori să locuiesc în camera lui Hasse
– şi că ar trebui să-i scoată lucrurile de acolo. După
