Umerii i se lăsară vizibil. Se terminase.
— Nimeni nu înţelege, am spus, aproape fără sâsâit.
— Trebuie să iau scrisoarea şi să fac o copie… trebuie să
fie o pistă.
Pentru a doua oară i-am înmânat scrisoarea subţire de despărţire a Evei.
— Dorah, spuse gânditor. Ştia că urmează să vin… A sunat-o un bărbat şi a ameninţat-o. Se întoarse cu faţa spre mine. Aţi vorbit cu cineva despre asta?
Am dat hotărâtă din cap.
— Nici măcar cu Orla şi cu Severin.
Se aşeză în faţa mea pe canapea.
— Dar, Marie – am sunat aici când am primit informaţia anonimă despre Dorah şi când mă aflam pe drumul spre Helgenæs. Îşi lăsă ambele mâini să cadă pe masă. Suntem ascultaţi. Kongslund este ascultat, spuse el nervos.
Nu îl văzusem niciodată aşa pe Knud Tåsing. Departe de calmul său, altfel de neclintit, sări în sus, spunând:
— Trebuie să-i avertizăm şi pe ceilalţi, îşi înşfacă servieta lui maro şi părăsi camera.
Am sunat-o pe Dorah. Era singura persoană pe care am simţit nevoia să o avertizez.
Ridică receptorul după aproape un minut.
Fără îndoială se temea, în mod evident, să audă o altă
voce, necunoscută. Dar, în acelaşi timp, trebuia să se 546
- ERIK VALEUR -
gândească la fiul ei, care fusese implicat într-un joc pe care ea, în casa ei mică din Stødov, nu îl putea înţelege, cu toată
bunăvoinţa.
Dezamăgirea ei era cel puţin la fel de clară ca şi teama.
— Da? spuse ea, pur şi simplu.
Am trecut direct la subiect.
— Dorah, duceţi-vă la fiul dumneavoastră şi vorbiţi cu el.
Şi el a văzut articolele despre Kongslund. Acesta este cel mai bun lucru pe care îl puteţi face acum.
Ea auzise minciuna în glasul meu. Vorbeam despre siguranţa ei, iar mesajul meu spunea: Vedeţi cum faceţi să
scăpaţi repede, cât încă mai puteţi.
— Dorah?
Nu răspunse. Am văzut-o în faţa ochilor, în întunericul gri.
— Duceţi-vă la fiul dumneavoastră, Dorah.
— Nu i-am spus niciodată.
Vocea ei era numai o şoaptă.
Nu ştiam ce ar fi trebuit să îi răspund.
— Nu ar fi trebuit să spun nimănui, niciodată.
— Dar mai este cineva care ştie, Dorah… Şi a ştiut întotdeauna!
Bătrâna pur şi simplu nu înţelegea importanţa secretului în care ea fusese implicată. Acum îmi făceam griji cu adevărat.
— Duceţi-vă la fiul dumneavoastră!
— Dar…
— Ce?
— S-a mutat la Copenhaga.
Am deschis gura pentru a rosti o ultimă cerere urgentă, dar nu am făcut asta.
