— Dar cum aţi ajuns să aflaţi numele doamnei Dorah?
Nu am spus nimic.
543
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Se aplecă şi fixă cu privirea creatura bizară, dar interesantă din faţa lui, pe deasupra ramei ochelarilor.
— A mai existat o scrisoare… nu-i aşa?
Cu părere de rău, nu aveam cum să nu-i apreciez ingeniozitatea şi intuiţia.
— Ne-aţi minţit în toate modurile posibile, Marie, şi aţi făcut-o cu mare abilitate. Dar pe drumul de întoarcere de la Helgenass am realizat dintr-odată, ezită pentru o clipă… Că
aproape nimic din ceea ce ne-aţi spus nu este adevărat. Aţi trăit aici prea mult timp. Privi în jur. Nu este de mirare că nu puteţi face diferenţa între ficţiune şi realitate. Clătină din cap. Trăiţi într-o lume de basm.
Nu am reacţionat.
— Ne-aţi povestit că Eva nu a pus scrisoarea pentru copilul ei în plicul trimis Magnei. Dar nu este aşa, nu?
Am băgat mâna sub eşarfa mea şi am aşezat pe masă o singură coală de hârtie, ceea ce l-a luat complet prin surprindere.
Luă încet hârtia de pe masă şi o întoarse. Pe ambele părţi era un scris mic. Şi hârtia era atât de subţire, încât cerneala cu care erau scrise literele elegante ieşise pe cealaltă parte, în unele locuri. Scrisoarea stătuse ascunsă, timp de şapte ani, în cufărul african magnific al căpitanului Olbers.
Într-un mod ciudat, era o situaţie frumoasă să aud cum jurnalistul, cu vocea răguşită de tutun, citea cuvintele introductive, pe care le citisem şi eu însămi de nenumărate ori.
Copilului meu. Nu a fost planificat să ne întâlnim. A trebuitsă înţeleg asta acum mult timp. L-am privit şi mi-am dat seama că, în acest moment, i-ar fi plăcut un pahar de vin roşu şi, probabil, chiar mai urgent, una dintre ţigările sale mentolate, pe care Susanne nu le-ar fi tolerat niciodată în Kongslund, deşi Magna, în zilele ei cele mai bune, umplea camera din grădină cu nori de fum de la ţigările ei din foi, Bellman.
544
- ERIK VALEUR -
Domnişoara Ladegaard a insistat să îţi păstreze numele şiidentitatea secrete faţă de familia ta adoptivă. Din respectpentru amândoi…
Acum venea explicaţia referitoare la micuţa femeie, doamna Dorah Laursen din Helgenæs, pe care el o aştepta de la mine.
De-abia când am ameninţat că nu îmi voi ţine promisiuneaşi că voi face publică povestea mea, ea mi-a arătat formularulde adopţie cu numele mamei tale adoptive.
Îşi ridică privirea.
— Dorah Laursen.
Am dat aprobator din cap.
— Acesta este motivul pentru care am ţinut în secret scrisoarea Evei către copilul ei. Nu voiam să vedeţi numele doamnei Dorah.
Knud Tåsing mai citi o dată.
— Dar scrisoarea nu spune nimic despre copil… I l-au luat înainte ca ea să poată arunca o privire. Şi Dorah l-a adoptat pe fiul ei, Lars, cinci ani mai târziu. Nu cred că minte, nu este genul. Nu înţeleg legătura.
I-am luat din mână hârtia subţire, cu mesajul vital. Încă
era a mea. Mi-a permis să o fac.
— Cred că Magna ne-a dus, pe noi şi pe Eva, pe o cale absolut greşită, am spus eu. Dorah nu are nimic de-a face cu asta. Din acest motiv nu v-am spus nimic despre asta. Nu este relevant.
— Bineînţeles că este relevant. Clătină din cap. Dorah şi-a dat băiatul la orfelinatul Kongslund exact când Eva îl aducea pe lume pe copilul ei – în circumstanţe foarte dubioase. Poate că este unul şi acelaşi copil…
— Vreţi să spuneţi că Eva ar putea fi Dorah…? am întrebat sarcastic.
— Nu, normal că nu. Dar băiatul… ar putea fi John Bjergstrand, nu?
545
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Da, sigur, am spus eu. Dar cum ajunge fiul Evei într-un apartament din Svanemøllen, la o mamă care este convinsă
că l-a născut?
Sarcasmul îmi accentuase excesiv sâsâitul.
El se ridică, se duse la fereastră şi îi privi din nou pe cei doi jurişti adormiţi de pe gazon. Am văzut, din umerii lui, dezamăgirea unui vânător, dar nu am spus nimic din ce l-ar fi putut calma.
Îi dădusem ultimul meu răspuns.
— Nu înţeleg…
