Se scufundară în scaunele lor, înghesuiţi unul în altul, fără să răspundă.
— El m-a iubit. Ştiam ce se va întâmpla şi am permis să se întâmple.
— A fost dorinţa lui să moară în groapa aceea, spuse Ingolf brusc, accentuând în mod special cuvântul „groapă”.
Obiecţia fusese atât de stângace şi de prostească, încât Asger simţi nevoia să sară pe deasupra mesei şi să-l plesnească peste faţă pe bărbatul care nu era tatăl lui.
— Nu, spuse el. A murit de inimă rea.
Atât Ingolf, cât şi Kristine ar fi trebuit să înţeleagă faptul că reproşul cel mai mare al fiului lor era îndreptat împotriva lor – şi împotriva locului în care îşi petrecuseră viaţa împreună.
— Nu aţi vrut să îl văd sau să călătoresc cu el. Nu aţi vrut ca eu să devin ca el.
Kristine îi dădu drumul soţului ei la mână.
— Nu. Dar tu nu ar fi trebuit tocmai cu singurul… tocmai cu… să te înhăitezi cu băiatul care nu avea altceva în cap decât OZN-uri şi nenorocitele de planete! Nu ar fi trebuit…
nu ar fi trebuit…!
Ultimele cuvinte bâlbâite au fost întrerupte de un atac violent de tuse. Ingolf luă paharul înalt şi i-l întinse ei, dar ea îl lovi cu palma. Paharul căzu pe podea însă, în mod uimitor, nu se sparse.
Apoi, ea se lăsă brusc într-o parte şi ateriză pe jumătate sub masă, plângând.
538
- ERIK VALEUR -
Ingolf se lăsă în genunchi lângă ea şi îi mângâie părul.
Una dintre vinetele neatinse, cu cimbru şi ceapă eşalotă, stătea pe podea, lângă cei doi.
— Acum, uite ce ai făcut, îi spuse Ingolf fiului său, în şoaptă.
Asger se ridică de pe scaun. Îi lăsă pe amândoi pe podeaua sufrageriei şi îşi luă haina din cuier.
Auzi şoaptele liniştitoare ale lui Ingolf şi suspinele persistente ale Kristinei, în timp ce el deschise uşa casei şi plecă din locul în care crescuse.
Jurnalistul o studie pe femeia îndesată din sufrageria modestă. Sosise la Århus în jurul prânzului şi mersese cu autobuzul 123 la Ronde.
De-abia după-amiază ajunse, mormăind, cu linia 361, pe dealurile din Stødov, Helgenæs. Ultima bucată scurtă de drum o parcursese pe jos, urmând indicaţiile date de şoferul autobuzului.
Era aproape seară când ajunse la destinaţie.
Se văzuse nevoit să bată tare la uşa scundă, apoi la fereastra bucătăriei, care se afla alături, înainte să audă
mişcare în casă.
Femeia cea scundă deschise uşa fără tragere de inimă şi îl pofti înăuntru. În sufragerie, pe toate glafurile se aflau figurine şi tot felul de bibelouri, iar pe mobilier era un strat subţire de praf, care îi atrase atenţia chiar şi unui pustnic cum era Knud Tåsing. Avea sentimentul că intrase într-o lume în care nu se schimbase nimic de decenii întregi.
Disconfortul resimţit de Dorah Laursen faţă de vizita lui era atât de puternic, încât el nu prea ştia cum să pună
problema. Părea că ea îl aşteptase şi că îşi dorea cu ardoare să vină momentul în care el trebuia să plece.
O informă rapid despre scrisoarea anonimă care îl determinase să o viziteze şi îi arătă misiva.
— De aceea sunt aici. Cine ar fi putut să-mi trimită
această scrisoare, doamnă Laursen?
539
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Ea clătină negativ din cap, fără să scoată un cuvânt.
— Ştiaţi că această scrisoare va fi trimisă?
— Ah, nu.
Vocea de-abia i se auzea.
Se aplecă spre ea.
— Ştiaţi că voi veni?
În continuare stătea nemişcată. Apoi dădu aprobator din cap dintr-odată şi, spre surprinderea lui, o lacrimă mare îi apăru în colţul ochiului drept. Aceasta se rostogoli pe obrazul rotund şi rămase suspendată în colţul gurii.
— Dar de unde…?
