Ea întrerupse legătura.
Am mai ţinut telefonul pentru un minut în mână, înainte de a închide.
547
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Stăteam pe terasa din faţa Camerei sugarilor. Una dintre asistente adusese ceai cu fursecuri cu vanilie – preferatele Magnei.
Peter Trøst ajunsese imediat după avertizarea lui Knud Tåsing şi cei doi jurnalişti se sfătuiră îndelung, la poalele dealului de sub cei doisprezece fagi.
Eu îi priveam de la fereastra dormitorului cu girafe.
Frustrarea şi neputinţa lor erau foarte evidente, în timp ce mergeau agale înapoi spre casă.
Le-am turnat ceaiul invitaţilor mei şi, deşi soarele strălucea pe un cer albastru senin, rolul de gazdă (pe care nu îl mai încercasem înainte) îmi dădea fiori reci prin braţe şi îmi făcea urechile să-mi ţiuie.
Pe umerii strâmbi îmi pusesem un şal de lână, de culoare verde crud, pe care Gerda Jensen mi-l dăruise de majorat, căutându-mi primele cuvinte. Spre disperarea mea, îmi lipsea capacitatea Susannei şi a lui Asger de a pune capăt tăcerii incomode – şi starea de spirit de pe terasă nu însemna neapărat că Orla Berntsen stătea pentru prima dată lângă
cei doi jurnalişti, care îl avuseseră în vizor de ani de zile.
— Ministerul chiar interceptează convorbirile oamenilor?
Knud Tåsing sparse tăcerea, în cele din urmă.
Søren Severin Nielsen sări imediat în apărarea prietenului său regăsit.
— Bineînţeles că nu. În orice caz, nu cu aprobarea lui Orla sau a oricărui alt angajat. Bag mâna în foc. Mai degrabă pare o metodă a lui Carl Malle. El lucrează independent de minister şi, în acest moment, îl caută disperat pe Orla.
Severin îşi recâştigase o parte din fosta lui poftă de viaţă în timpul perioadei de recuperare de aproape două zile, petrecută pe gazonul din spatele vilei Kongslund. Chiar se conversase prietenos cu doi băieţei care, dintr-o curiozitate nemărginită, se duseseră cu tricicletele la el şi Orla Berntsen.
— Din câte am putut afla din minister şi de la poliţie, Orla nu este căutat oficial, spuse Peter Trøst vesel. Pe de altă
548
- ERIK VALEUR -
parte, mi-au spus că ar trebui să vorbesc cu ei mai întâi, în cazul în care aflu ceva. Foarte discret…
Zâmbi cu gândul la absurditatea cererii.
— În cazul în care mă caută… mă voi preda, desigur. Nu am nimic de ascuns, declară Orla Bernstein liniştit.
Dar apoi se auzi un sforăit, iar sunetul fricii, care îl urmărise pe tot parcursul vieţii sale, îi infirmă declaraţia.
— Să recapitulăm împreună, pe scurt, farsa în care am aterizat – nu în ultimul rând, datorită Mariei, spuse Knud Tåsing accentuat şi scoase o agendă portocalie cu spirală din servieta maro, care se afla lângă el, pe gresie. Primele trei, patru pagini dictando erau mâzgălite cu notiţe ilizibile. Răsfoi un pic înainte şi înapoi, apoi găsi, se pare, locul potrivit şi spuse aproape solemn: pe scurt, pentru afacerea Kongslund avem, în momentul de faţă, următoarele fapte: în 2001, Marie a pus mâna, din greşeală, pe o scrisoare care, de fapt, îi era adresată Magnei. Această scrisoare fusese trimisă de o femeie pe nume Eva Bjergstrand, care puţin mai târziu a venit în Danemarca, unde a murit pe neaşteptate. Eva a fost găsită pe fâşia de plajă la nord de Bellevue, nu foarte departe de Kongslund. Moartea ei a coincis cu atacurile teroriste îndreptate asupra turnurilor gemene din New York, de aceea foarte puţini oameni au aflat despre asta. Marie a descoperit fragmente din viaţa Evei şi a fiului ei, John, care a fost dat spre adopţie în circumstanţe foarte dubioase şi, la un moment dat, a dispărut, pur şi simplu.
Dădu la pagina următoare. Nici el, nici Peter nu se atinseseră de ceai.
— Apoi, Marie lăsă deoparte cercetările cu privire la această chestiune, spuse el, după care urmă o pauză de câteva secunde, plină de reproş. Nu mai puţin de şapte ani.
Când se apropia aniversarea Magnei, ea a dezgropat scrisoarea cea veche şi a reluat ancheta. Poate că aţi considerat că îi datoraţi asta Evei, pentru că din vina dumneavoastră Magna nu a primit niciodată scrisoarea. Nici altcineva.
549
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Din nou îmi aruncă o privire plină de reproş.
— Am vrut să ştiu, pur şi simplu, am spus şi am înţeles cât de sec suna, dar niciunul dintre ceilalţi nu reacţionă.
— Cunoşteaţi numele celor şapte copii care se aflau în Camera sugarilor în 1961, pentru că dumneavoastră însevă
aţi fost dintre ei şi aţi trimis scrisoarea celor cinci băieţi.
Chiar cu câteva zile înainte de aniversarea cea mare în care, după cum ştiaţi, accentul avea să fie pus pe minunatul refugiu pentru copiii aflaţi în dificultate. Aţi introdus cele patru elemente pe care le aveaţi la dispoziţie – o fotografie a vilei Kongslund, o fotografie a celor şapte copii de sub pomul de Crăciun din 1961, o copie a formularului de adopţie, cu numele lui John Bjergstrand şi, în cele din urmă, o pereche de botoşei pentru bebeluşi, pe care i-aţi găsit probabil în podul casei Kongslund. Knud Tåsing făcu o mişcare cu capul în direcţia coamei negre, falnice a acoperişului. Aţi calculat un plan cât s-a putut de dramatic şi de senzaţional – printre altele, în care aţi lipit numele şi adresa cu sute de litere tăiate din ziarele în care era relatată propria dumneavoastră
sosire la Kongslund. Totul mi-a amintit de Agatha Christie.
Făcuse tot posibilul să mă ilustreze ca pe o idioată
absolută, pentru a străluci el însuşi ca Hercule Poirot.
— Nu aveam la îndemână niciun calculator, nicio maşină
de scris, am spus. Şi nu am îndrăznit să scriu adresele de mână.
Severin, care spre deosebire de jurnalist era specializat în existenţele ciudate, se uita la mine atent, de parcă aş fi fost o altă creatură pierdută fără speranţă, din seria lui lungă de obiecte de studiu ratate. Îi puteam simţi fizic scepticismul.
