copii care nu puteau fi identificaţi, niciunul dintre ei, erau cel mai sigur camuflaj. Desigur, încă putem spera că
Susanne sau Asger va găsi ceva
— Sau Nils… Se întoarse spre mine, fără vreun avertisment. Pentru că el este candidatul dumneavoastră, nu?
Am tresărit vinovată. Nu scosesem un cuvânt în timpul discursului său.
— Eu ştiu numai… am început, dar m-am oprit imediat.
— Spuneţi-ne ce v-a povestit Gerda… despre Nils, îmi ordonă Tåsing.
Aş fi preferat să fug, dar trebuia să continui povestea pe care o pusesem în mişcare cu atât de mult timp în urmă.
— Am vizitat-o pe Gerda în 2001, am spus, fără a privi pe cineva dintre cei prezenţi. La scurt timp după ce am primit scrisoarea Evei. Ea mi-a povestit despre un băiat din Camera elefanţilor, pe care îngrijitoarele copiilor îl numiseră Micul John… Am zâmbit, ceea ce celorlalţi trebuie să li se fi părut amuzant… Pentru că nu era mai mare decât tabacul pe care îl iei pe un şiling. A fost singurul copil pe care nu am reuşit să îl depistez în toţi anii în care eu… Am tăcut, afectată.
Fusese cât pe-aici să îmi trădez ciudata mea manie din copilărie, aceea de a-mi urmări tovarăşii de locuinţă şi de a-i observa, pe care o avusesem odată. M-am gândit la notiţele mele detaliate despre vieţile lor, ascunse în dulapul meu din lemn de satin, descrierile părinţilor lor adoptivi, ale prietenilor lor, noile lor condiţii de viaţă şi articole de toate felurile despre vieţile lor profesionale. Asger ca noul director al Observatorului Romer, Peter ca vedetă a noului post TV, Orla ca temutul şef de personal din cadrul Ministerului de Stat, Severin în procedurile de azil urmărite de mass media, Nils ca fotograf de război şi Susanne ca succesoarea Magnei.
— În care dumneavoastră ce…?
Peter Trøst puse singura întrebare logică. Curios, dar cu o privire destul de prietenoasă. Era cel mai frumos bărbat pe care îl întâlnisem vreodată.
557
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— În care am vrut să îl găsesc pe John Bjergstrand, am şoptit vag. Am insistat pe lângă Gerda, am spus. Are mari greutăţi în a minţi. Şi în acea zi mi-a spus, în cele din urmă, că băiatul pe care îl numiseră Micul John, după povestea Robin Hood, a fost adoptat de către o familie a unui paznic de noapte dintr-o zonă săracă din Nørrebro. Era foarte neobişnuit. În mod normal, o astfel de familie nu ar fi fost niciodată… niciodată… acceptată de sistemul Protecţiei copilului. Din cauza condiţiilor de viaţă care erau prea riscante pentru copil. Am ridicat vocea, pentru a sublinia ideea. Noul tată al lui John se numea Anker Jensen, am spus eu.
Knud Tåsing se aplecă în faţă – şi răsturnă, neîndemânatic, o ceaşcă de cafea, fără a observa.
— Deci tatăl lui Nils Jensen, rezumă el în câteva cuvinte şi adăugă aproape în şoaptă: Paznicul de noapte din Nørrebro.
— Da, am răspuns eu.
Pe veranda înaltă de deasupra plajei Iadul, ministrul de stat întoarse lent capul într-o parte şi îl privi pe Carl Malle, care rămăsese peste noapte în casa de oaspeţi şi chiar luase un mic dejun copios întârziat, servit de gazda tăcută. Carl Malle era răspunzător pentru planurile care se duseseră atât de dezastruos pe apa sâmbetei, iar acum ameninţau să îi arunce pe amândoi în abis.
Era căsătorit de cinci ani cu Lykke, atunci când fuseseră
nevoiţi să accepte că ea nu va rămâne însărcinată niciodată.
La scurt timp după ce fata din închisoare rămăsese gravidă, iar el îi propusese soţiei lui să adopte un copil de la Kongslund, cu intenţia ascunsă de a lua copilul Evei, fără ca Lykke să afle vreodată că el era tatăl.
Un plan diabolic – şi diabolic de logic.
Dar Lykke ezitase şi propunerea lui prezentată în mod repetat fu întâmpinată de tăcere. Aceasta a fost cea mai rea etapă din viaţa lui şi, în cele din urmă, copilul a văzut 558
- ERIK VALEUR -
lumina zilei. Celebra casă de copii de pe Strandvej nu aştepta decât decizia lor comună.
În ajunul Crăciunului din 1961, el o întrebase din nou –
insistând în faţa unui castron de Ris a lamande, iar în acel moment, Lykke avu un acces violent de furie, cum nu mai văzuse niciodată la ea. Apoi îi spuse, fără echivoc, cu privirea îndreptată spre faţa de masă de Crăciun cu reni, pe care chiar ea îi brodase, că nu mai vrea să audă vreodată
cuvântul adopţie. Dacă avea de gând să o mai preseze mult, ea îl va părăsi şi va face public faptul că bărbatul pe care îl admira toată lumea, drept cel mai tânăr luptător pentru libertate din Rezistenţă şi cel mai promiţător politician din generaţia lui îşi sacrificase tovarăşa de viaţă, pentru că nu fusese în stare să îi dăruiască rapid un fiu.
La moralitatea de atunci, ştiuse imediat că jocul era pierdut. Ar fi fost o lovitură devastatoare pentru cariera lui.
Mai târziu în acea seară, când cântau colinde în mod mecanic (ea, ca întotdeauna, cu o voce clară ca un clopoţel), el fusese pe punctul de a-i arunca în faţă verdictul de necontestat: Tu eşti cea stearpă! Era sigur de asta de un an şi jumătate – de când Eva rămăsese însărcinată. Dar această
afirmaţie ar fi condus la descoperirea de care el se temea mai mult decât orice altceva şi care, probabil, l-ar fi aruncat în închisoare.
— Dacă am putea… spuse el pe veranda din nordul insulei Zealand, fără a duce propoziţia la sfârşit.
— Da. Dacă ai fi putut să o convingi pe Magna, spuse Carl Malle, care ştia foarte bine încotro se îndreptau gândurile camaradului său. Dar nimeni nu a făcut asta vreodată. Chiar şi Dumnezeu ar fi fost, la un moment dat, exasperat de…
talentul ei organizatoric… dacă ar fi fost atât de prost încât să
lase totul în seama ei.
Ministrul de stat nu răspunse la gluma de prost gust. O
informase pe Magna la trei zile după cina fatidică de Crăciun despre decizia irevocabilă a lui Lykke. Stătuseră în biroul Magnei de la primul etaj, iar el simţise literalmente panica 559
- AL ŞAPTELEA COPIL -
directoarei. Magna privea în întunericul de deasupra fiordului. Descoperirea a ceea ce făcuse avea să o coste pe Magna munca ei de-o viaţă – şi mii de creaturi distruse nu aveau să mai fie reparate niciodată cu râvna la care aveau dreptul. Bineînţeles că nu putea permite acest lucru, în niciun caz.
Dar Magna nu ar fi fost Magna dacă nu şi-ar fi luat măsuri de siguranţă pentru cel mai rău caz – încă de la naşterea băieţilor din Rigshospital avusese un plan de urgenţă în sertar. Nici măcar o singură dată nu se lăsase convinsă de rugăminţile lui Ole de a-i permite să vadă copilul pe care fata îl adusese pe lume singură şi în cel mai strict secret în aripa B a maternităţii. Rămăsese tare pe poziţie până când fusese asigurată adopţia, la fel de neînduplecată cum făcea cu toate celelalte mame sau cu toţi ceilalţi taţi biologici care o implorau mai târziu, atunci când începeau să regrete că îşi dăduseră copiii spre adopţie. Interesele copilului erau întotdeauna pe primul loc – şi probabil că Magna anticipase încă de la început rezistenţa lui Lykke.