Mă făcea să mă simt nervoasă, durerea lui, apropierea lui fizică, nu ştiu ce era. L-am invitat să ia loc în scaunul meu cu rotile şi să folosească telescopul meu.
Genunchii îi ajunseră la piept când aşeză picioarele pe suporturi şi se aplecă pentru a ajunge cu ochii la înălţimea telescopului. Stătu pentru un timp şi privi în întuneric.
— Este foarte frumos, Marie, spuse.
Suna de parcă ar fi vrut să spună: „Eşti foarte frumoasă, Marie.” Dar, desigur, erau (aşa cum spunea Magdalene) fantezii sub clar de lună din sertarul cel mai de jos.
Ridică telescopul un pic mai sus.
— Pot vedea Carul Mare şi nebuloasa… Nu fusese niciodată atât de aproape de mine. Întotdeauna am… am râvnit la…
Am înlemnit.
563
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— …Andromeda, spuse.
Am răsuflat.
— Cred că nu este prevăzut ca noi, oamenii, să ne apropiem foarte mult de adevărul absolut, spuse el cu un zâmbet. Cu toate acestea, sunt recunoscător că m-ai trimis, la acea vreme, la mama mea adevărată. Ai avut dosarul?
Apropierea lui mă înmuiase atât de mult, încât m-am hotărât, în aceeaşi secundă, să spun adevărul. Am respirat adânc şi am aşteptat să vină propoziţia prin care să îi spun că nu ştiu de unde vine. Şi apoi am spus:
— Am luat toate dosarele din biroul Magnei… încă de la unsprezece ani. Se află într-un loc secret, pe care îl cunosc numai eu. Dar sunt lipsite de importanţă. În dosare chiar nu scrie nimic despre părinţii biologici… nici despre ai tăi. Chiar
nimic. Nicio informaţie.
Făcusem un pas hotărâtor în necunoscut.
Se ridică de pe scaunul cu rotile, care se mişcă înapoi cu câţiva centimetri, pe vechile sale cauciucuri.
— Nu este nimic acolo? întrebă.
— Nu.
— Dar… mama mea…
În privirea lui am văzut cum apare panica.
— Nu a fost mama ta, am spus eu ferm. Era, de fapt, o femeie, care şi-a dat, la un moment dat, copilul spre adopţie, la Kongslund – un băiat, dar nu erai tu. Mărturisirea bruscă
mă făcuse să sâsâi atât de tare, încât nici Magdalenei, care era sus, în casa ei cerească, printre nori, nu avea cum să-i scape. Dar ea nu se grăbi, ca în alte vremuri, să îmi dea o mână de ajutor. Şi lui Severin i-am dat un număr de telefon, atunci când a sunat la Kongslund pentru a afla cine sunt părinţii lui. Şi acest număr era greşit…
— Dar toţi anii în care…
Făcu o pauză.
— Da. În primul rând, a trebuit să mă asigur că locuieşte în Brorfelde, în apropierea vechiului observator. Ştiam că era important pentru tine.
564
- ERIK VALEUR -
Ochii lui Asger nu exprimau nicio urmă de furie – numai o surprindere profundă.
— Mi-ai dat totul atunci, când te-am vizitat… fără rezerve.
Şi mi-am dorit atât de mult să ţi-o înapoiez pe mama ta naturală, care să fie mai bună decât altele şi, în plus, care să
locuiască în apropierea celui mai cunoscut observator din Danemarca.
— Atunci când m-ai vizitat?
— Da, am spus. Acum nu mai exista cale de întoarcere. În sanatoriul de pe coastă. Mi-ai dăruit întreaga galaxie – şi chiar galaxia vecină – şi toate poveştile pe care mi le-ai spus.
Şi m-ai invitat să te vizitez în Århus. Dar, bineînţeles, nu am venit.
Asger Christoffersen îşi dădu ochelarii jos, încet. În aceste secunde în care sensul cuvintelor mele fulgera prin întuneric, până la el, nu mai avea nevoie de ochelari, oricum.
— Tu eşti fata oarbă…? întrebă, dintr-un motiv sau altul, la prezentul istoric.
— Da… adică… bineînţeles că nu eram oarbă, a fost numai o acoperire. Alibiul meu pentru asistentele medicale, pentru a mă lăsa să intru, nefericita fată oarbă de la Institutul pentru nevăzători.
Mi-am plecat capul. Sâsâitul meu se întorsese atât de puternic, încât de-abia mai înţelegeam eu însămi ce spuneam. Probabil, la acel moment, eram deja nebună –
nebună de dorul pentru a-i revedea pe cei… pe singurii care mi-au fost vreodată aproape.
