despre sendvişurile care reprezentau micul dejun, fără a spune, practic, nimic.
Fiica lor, Susanne, sosise inopinat cu un taxi din Kalundborg. Se aşezară pentru a doua oară la masă, fără
niciun cuvânt, deşi Anton şi Josefine simţeau că fiica lor ar vrea să le spună ceva. De la înmormântarea Samandei, petrecută cu mai mult de treizeci de ani în urmă, fiica rămasă îi vizita numai o dată la trei sau la patru ani şi, de fapt, numai pentru că încă ţinea la tatăl ei. Ele nu se plăceau, dar el era singurul care, în anii în care relaţia Josefinei cu Samanda devenise din ce în ce mai apropiată, îi oferea siguranţă. Se ducea să îi viziteze, dar nu rămânea niciodată mai mult de o noapte.
A treia zi, luau micul dejun împreună, cu faţa spre dealul de un verde-închis, pe care o cruce mică, de culoare albă, marca locul de veci al Samandei.
Avea, probabil, un metru înălţime, nu mai mult şi, ca întotdeauna, mâinile pricepute ale lui Anton fuseseră cele care legaseră scândurile înguste, din mesteacăn, vopsite în alb, cu un fir acoperit şi el cu vopsea albă – la fel cum construise şi voliera pentru cei doisprezece canari ai Josefinei şi Samandei. Şi pentru cel de-al treisprezecelea.
Susanne îşi luă şervetul de pe genunchi şi îl aşeză în faţa ei, pe masă. Apoi arătă spre crucea cea albă şi rupse tăcerea.
— Nu ea a fost cea care mi-a distrus lucrurile, spuse ea.
Anton puse furculiţa deoparte, apoi cuţitul, dar nu spuse nimic. Josefine îşi puse ceaşca jos.
— Toată lumea a crezut că ea a fost, dar nu este aşa.
— Ce nu a fost? întrebă Anton încet.
— Am fost chiar eu cea care s-a enervat acolo… la şcoală…
Eu mi-am distrus bicicleta. Şi eu v-am făcut să vă fie milă de mine. Voiam ca vina să cadă pe Samanda – chiar dacă
nimeni nu îndrăznea să o spună cu voce tare, pentru că nu exista nicio dovadă. Chiar şi voi aţi crezut că ea a fost. Cu toţii au crezut că ea a fost.
568
- ERIK VALEUR -
Josefine îşi pusese ambele mâini pe masă şi îşi feri privirea, în timp ce clătina uşor din cap, de parcă ar fi vrut să alunge cuvintele. Părea că se uita spre crucea albă
singuratică de pe deal, parcă ar fi sperat că, de acolo, se putea opune revelaţiei şocante a Susannei. Dar nu se auzea decât sunetul vântului printre stejarii care mărgineau lacul în care dispăruse Samanda.
— Nu ştim despre ce vorbeşti, spuse Anton.
Era o raritate ca el să îşi includă soţia în opiniile sale personale – şi acest răspuns părea să îi consume multă
energie.
— Cine sunt părinţii mei adevăraţi? întrebă Susanne Ingemann.
— Ce vrei să spui? zise Josefine.
— Cine este mama mea adevărată – cea pe care ai numit-o o curvă din Hamburg…?
Acum, Susanne o privea direct pe Josefine, care rătăcea cu privirea pe cerul de deasupra dealului şi clătina din nou din cap, aproape imperceptibil.
— După moartea Samandei mi-am căutat părinţii adevăraţi, dar nu am găsit nimic – pentru că nu există niciun document. Susanne se întoarse spre tatăl ei. Cine sunt ei?
— Nu am avut niciodată niciun fel de document – ştim doar ce ne-a spus directoarea şi asta nu ne-a servit la nimic.
Susanne îl crezu. Nu minţise niciodată.
— Tu eşti de vină, spuse brusc Josefine, fără a întoarce capul, de aceea nu era foarte clar dacă afirmaţia era îndreptată spre Susanne sau spre soţul ei.
— Cine este de vină? întrebă Susanne. Uită-te la mine, mamă! Eu sunt de vină?
— Nu ştiu dacă este momentul potrivit… începu Anton, dar obiecţia sa era prea târzie.
Josefine se întoarse spre fiica ei, iar vorbele ieşiră clar şi răspicat din gura ei:
— Tu mi-ai luat-o de lângă mine.
569
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Te referi la… Samanda… sau la Afrodita… pasărea aia idioată? Îţi mai aminteşti cum a făcut oul acela imens… M-am tăvălit pe jos de râs trei săptămâni după aceea. De acolo a început totul.
Josefine scoase un scâncet şi închise ochii. Soţul ei stătea lângă ea, tăcut, cu gura căscată.
— De acolo a început totul, mamă – cu păsările, iar pe acelea le-ai cumpărat. Ştiu foarte bine ce simbolizau.
— Cu toate acestea, nu ar fi trebuit să le dai drumul…! De data aceasta era Anton cel care luase cuvântul şi, în acelaşi timp, îşi pusese mâna lui mare pe braţul Susannei. Dar nu contează, te-am iertat de mult.
— Voi m-aţi iertat…? Consternarea îi inundă faţa Susannei. M-aţi iertat – pentru ce?
— Pentru păsări. Bărbatul masiv ezită. Tot tu ai fost… Nu se poate să fi fost Samanda.