În dreapta lui, Josefine stătea nemişcată în faţa micului ei dejun neatins.
Susanne se aplecă spre ea.
— Îi spui tu adevărul, mamă – sau trebuie să o fac eu?
Aceasta nu se mişcă.
— Adevărul…?
Vocea tatălui ei tremura uşor. Ar fi trebuit să se refugieze pe cerul senin de deasupra Våghoj.
Cu o mişcare bruscă, mâna stângă a Josefinei mătură
farfuria de pe masă. Felia de pâine ateriză, cu partea unsă, pe picioarele lui Anton. Acesta o luă cu o mişcare mecanică
ciudată şi o aşeză din nou pe masă.
— Tu le-ai dat drumul! strigă Josefine. Tu le-ai… Dacă nu ai fi urât-o atât de tare pe sora ta, asta nu s-ar fi întâmplat niciodată…!
— Într-un fel, poate fi adevărat, mamă, că eu sunt de vină.
Dar tu le-ai dat drumul. În acea dimineaţă… Te-am văzut.
Te-am auzit cum coborai scările şi te-am urmărit. Am văzut cum ai deschis uşa volierei şi apoi uşa de la bucătărie…
570
- ERIK VALEUR -
După aceea te-ai întors în pat. Tu ai fost, iar eu, în toţi aceşti ani, m-am tot gândit din ce cauză.
— Tu le-ai dat drumul păsărilor? Anton arăta la fel de neajutorat, exact ca în acel moment din curte, atunci când soţia lui îl anunţase că rămăsese însărcinată şi că ar fi fost mai bine dacă ar fi dat-o înapoi pe Susanne. Dar, în loc să se lase purtat de şoc în manevrele sale tipice de zbor, aşa cum Susanne îl văzuse de atâtea ori, pentru ca mai apoi să revină
în corp după ce pericolul trecuse, de data aceasta rămase acolo şi îşi apucă strâns soţia de încheietura mâinii. Le-ai dat drumul păsărilor?!
— Da, spuse Susanne de pe cealaltă parte a mesei. Când preferata ei, Afrodita, a murit, ea s-a răzbunat cu cruzime pe noi toţi – şi pe ea s-a pedepsit cel mai mult. Aşa ar interpreta lucrurile orice psiholog de la Kongslund, în primul an de practică.
Josefine se holba la faţa de masă şi la locul unde stătuse farfuria ei.
— Cred că Samanda şi-a dat seama că tu ai fost… A simţit cumva. Şi asta a speriat-o. Şi mai cred că a descoperit şi al doilea secret al tău, mamă – cel pe care eu l-am ştiut dintotdeauna.
— Secret? Din nou vorbise Anton.
— Acela că Samanda nu este copilul vostru. Este numai al tău – nu-i aşa, mamă?
Timp de o clipă domni liniştea absolută. Nu se mai auzea decât vântul printre stejarii de pe lac. În secunda următoare, Josefine scoase un strigăt puternic şi se smulse din strânsoarea lui Anton. La mişcarea bruscă, toate paharele se răsturnară pe masă.
— Da, spuse Josefine, iar vocea îi era mai puternică, aşa cum o auzisem cu mulţi ani în urmă. Da… A ghicit că eu am eliberat păsările. Şi atunci i-am povestit totul. Că tatăl şi cu sora ei s-au bucurat de boala cumplită a Afroditei şi că au strâns-o de gât undeva în pădure şi că au aruncat-o într-o groapă în care nimeni să nu o mai găsească vreodată. Şi apoi 571
- AL ŞAPTELEA COPIL -
a trebuit să o calmez şi i-am spus că ea nu este înrudită cu voi…
— Deci i-ai povestit Samandei din ce motiv pe ea o iubeşti, iar pe mine nu?
Josefine îşi lăsă capul în jos, dar vocea îi era extrem de clară.
— Aş fi vrut să plec cu el, spuse ea.
— Ai fi vrut să pleci cu cel pe care l-ai iubit, dar nu ai făcut-o.
— I-am povestit totul Samandei… Că aş fi plecat cu tatăl ei adevărat, dacă…
Se opri.
— Dacă ai fi avut cea mai mică urmă de curaj, continuă
Susanne.
Josefine începu să plângă.
Anton stătea acolo şi nu se mişca. Faţa îi era complet imobilă.
Susanne se ridică.
— Ce viaţă! Mai întâi ai născut-o pe Samanda într-o minciună, ca pe un copil secret din flori, apoi eu am adus-o la agonie cu furia mea distrugătoare şi cu poveştile mele despre lac, apoi mama ei îi povesteşte că nu este fiica tatălui ei, ci a unui bărbat străin – a unui şarlatan şi a unui globe-trotter, care este plecat de mult şi care nu se va mai întoarce.
Şi nu ai avut curaj nici cât să îl urmezi până la gardul grădinii…
