Din nou, Josefine răspunse numai cu un scâncet.
— Şi, pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, a avut un tată
care nu a înţeles niciodată ce se întâmplă.
— Aş fi plecat cu el, şopti Josefine.
Susanne se dădu un pas mai aproape şi se aplecă spre faţa mamei sale.
— Ai rămas însărcinată în mod intenţionat, mamă?
Înainte ca Josefine să poată răspunde, Anton se ridică de pe scaunul lui.
— Nu mai pot rămâne aici.
572
- ERIK VALEUR -
Cele cinci cuvinte ieşiseră lent, cu câte o pauză după
fiecare silabă, dar atât de clar, încât oricine putea înţelege că
aceasta era o decizie care nu mai putea fi anulată. Nu va mai sta niciodată lângă soţia lui, nu va mai împărtăşi niciodată
tăcerea cu ea.
Josefine nu răspunse la ultima întrebare.
Rămase singură la masă, cu privirea aţintită spre orizont.
Cred că nu i-a văzut pe soţul şi pe fiica ei plecând, şi mai cred că nici nu îi păsa. Stătea acolo exact aşa cum o văzusem prima dată, prăbuşită pe banca de sub tufele de alun, cu privirea îndreptată spre sud, ascultând un mesaj pe care numai ea îl putea auzi. Şi încă se afla acolo când întunericul se lăsa pe promontoriu.
573
- AL ŞAPTELEA COPIL -
30
PRĂBUŞIREA
29 IUNIE 2008
Într-un fel, m-am gândit că Susanne va fi prima dintre copiiidin Camera elefanţilor care va ceda sub presiune şi vadezvălui ceva ce nu trebuia să ştie nimeni.
Ar fi trebuit să ştiu că momentele grele din trecutul ei oîntăriseră. Şi ar fi trebuit să îmi dau seama că prăbuşirea seva declanşa dintr-un loc complet diferit – şi mult mai repededecât ar fi putut oricine reacţiona.
În sală nu era nici măcar o singură figură care să nu zâmbească, deşi grimasele nervoase ar fi fost mult mai potrivite.
Mai mult de o mie de oameni – directori, ingineri, jurnalişti şi personalităţi stăteau umăr la umăr în sala imensă de festivităţi a postului Channel DK din subsolul Trabucului.
Când starea de spirit ajunsese la punctul culminant, de-abia mai era loc de ridicat paharele şi ţinut toasturi. Profesorul tocmai deschisese festivitatea cu citirea unei telegrame pe care o primise de la biroul prim-ministrului în urmă cu câteva minute:
— Doresc toate cele bune postului Channel DK pe viitor, scrisese şeful guvernului de pe patul său de spital.
Peter Trøst Jørgensen stătea în spatele sălii. Dădea din cap către simpatizanţii care se înghesuiau în jurul lui, cât se putea de politicos; în unul dintre grupurile celebrităţilor stătea cea de-a doua sa fostă soţie care, la trei luni după
căsătorie, înfiinţase clubul Soţiile oamenilor celebri.
Chiar dacă profesorul, după turneul naţional de succes pe care îl sărbătoreau astăzi, era în vervă, Peter Trøst nu avea nicio îndoială că şeful său avea să îl concedieze din cauza afacerii Kongslund. Bineînţeles că nu chiar acum. După
574
- ERIK VALEUR -
finalizarea cu succes a campaniei al cărei punct principal de atracţie fusese, până la urmă, Peter, el trebuia să mai aştepte câteva luni – dar execuţia ca atare era o afacere încheiată de mult. Mai întâi, Peter va apărea din ce în ce mai puţin pe micul ecran, apoi îşi va pierde funcţiile executive şi contactul cu presa şi, în cele din urmă, profesorul va scoate din pălărie o nouă vedetă. Peter va fi uitat înainte ca cineva să poată
protesta. Aceasta era lumea de ambele părţi ale ecranului.
În realitate, postul care avusese înainte atât de mult succes era în pragul falimentului – aşa că puteau să râdă cât voiau şi se puteau felicita sau puteau dansa până la miezul nopţii pe muzica propriei formaţii, căci nu mai conta.
Încă o dată, profesorul se duse la pupitru, cu pipa sa preferată în mâna dreaptă, ţinând cel mai ciudat discurs din scurta istorie a postului.
— Dubiile, spuse el. Dubiile îi pot ucide pe oameni şi pot distruge posturile de televiziune. Ele reprezintă singurele găuri din armura cu adevărat importantă a evoluţiei. Mulţi oameni dezvoltă, din copilărie, o stimă de sine scăzută, iar această boală este foarte, foarte periculoasă. În acest moment, primii dintre spectatori începură să se mire. Lăsăm la voia întâmplării cei mai importanţi ani din vieţile noastre şi, de multe ori, pe oamenii nu prea sănătoşi, părinţii noştri, care încă suferă de trauma pe care au trăit-o în copilăria lor şi, de aceea, ajungem cu toţii să avem o existenţă infirmă, pe jumătate dezvoltată, măcinată de dubiile interioare, zi după
zi.
Ultimul cuvânt a fost urmat de un acces de tuse, în urma căruia se lovi cu pieptul de microfon. Peter Trøst se întrebă
