dacă nu cumva profesorul se urcase beat la pupitru.
Ar fi avut o mulţime de motive.
Scuipă un jet de zeamă cu tutun pe dalele lustruite de marmură – nici asta nu mai făcuse niciodată – şi astfel demonstră un declin care îi alarmă, în mod evident, pe angajaţii şi invitaţii prezenţi.
575
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Acesta este motivul pentru care noi, noi cei care controlăm mass-media şi care selectăm informaţiile, apelăm la o simplă capacitate proprie, cu care nimeni nu ar trebui să
se ruşineze… profesorul îşi aşeză mâna pe cravată… şi anume capacitatea de a ne iubi pe noi înşine. Numai această
iubire contează cu adevărat, pentru că ne ajută să eliminăm dubiile…
Mulţimea aplaudă ezitant, în mod evident, toată lumea pierduse firul.
În încheiere, gurul televiziunii strigă:
— Dacă această dragoste moare, ne vom întoarce la părinţii noştri care ne-au pus toate nenorocitele lor de psihoze în leagăn!
Angajaţii îl priveau îngroziţi.
Profesorul îşi vărsase pe unul dintre pantofii extrem de lustruiţi zeama de tutun, fără a observa.
— …atât de simplu este! spuse el.
Apoi coborî de pe scenă şi dispăru din sala de festivităţi, spre uşurarea tuturor. După câteva minute, nivelul de zgomot crescu din nou şi toată lumea se întoarse la aşteptările pentru viitor. Discursul ciudat fu aproape uitat.
În dimineaţa următoare, angajaţii, care în ciuda mahmurelii şi a nopţii pierdute, apăruseră cu toţii loiali la muncă, auziră de îmbolnăvirea bruscă a vedetei lor de televiziune.
Dis-de-dimineaţă, Peter Trøst ceruse ajutorul din biroul său de director de la etajul nouă, pentru că nu se mai putea ridica. Picioarele îi erau complet amorţite.
Medicii şi fizioterapeuţii din Trabuc îi consultaseră pe chirurgii ortopezi din Rigshospital, dar nici specialiştii nu aveau niciun leac. În cele din urmă, Peter Trøst Jorgensen fusese internat în Rigshospital unde, pentru siguranţă, fusese dus la secţia pentru infecţii necunoscute, potenţial fatale.
576
- ERIK VALEUR -
L-am visat din nou pe Nils Jensen şi, în visul meu, ştiam că el încă nu îndrăznise să le pună părinţilor săi întrebarea înfricoşătoare – deşi era inevitabil, pentru clarificarea afacerii Kongslund. L-am văzut în faţa ochilor, în cimitirul Assistens, unde tatăl său fusese paznic de noapte şi unde, atunci când era copil, mergea întotdeauna să se joace. Aici îşi dezvoltase simţurile pentru lumină şi întuneric, de care beneficiase în primele sale fotografii alb-negru.
Vizita în mod repetat mormântul marelui scriitor, împreună cu tatăl său. Viaţa noastră pământească de aici este sămânţa eternităţii, oasele noastre mor, dar sufletul nu poate pieri! scria pe piatra funerară – cuvintele scriitorului fiind marcate pentru posteritate. Nils spera din tot sufletul ca acest lucru să fie adevărat. Avea să îi adreseze o întrebare importantă omului a cărui viaţă fizică se stinsese de mult.
În visul meu, el stătuse câteva minute pe gânduri, în faţa mormântului, încercând să prindă cuvintele care i se învârteau prin cap. Trebuia să găsească o introducere potrivită. Nils îşi aminti de poveştile despre copiii singuri, ca Degeţica, Răţuşca cea urâtă şi Fata care a călcat pe pâine – şi exact acest ultim basm îl adusese la mormântul scriitorului.
Răspunsul acestuia ar fi fost decisiv pentru întrebarea referitoare la modul în care ar trebui să se comporte cu părinţii lui, după ce Marie îl demascase ca fiind copil adoptat.
Ca şi mai înainte, închise ochii şi îşi imagină cum sufletul autorului basmului iese, neobservat de nimeni, din mormânt, pentru a răspunde oaspetelui. Purta o pălărie înaltă, transparentă, aşa cum apărea mereu în fotografiile vechi. Omul slab, cu haine cernite, se apleca galant şi îl saluta pe Nils cu cuvintele: Ce surpriză extrem de plăcută. Vă
urez bun venit din nou aici. Scriitorul aproape că îşi ridicase pălăria cea înaltă. Cărui fapt îi datorez onoarea?
— Trebuie să îmi spuneţi o poveste, o poveste complet diferită. Înainte, asta îi spuneaţi mereu tatălui său, atunci când eraţi aici. Era un ritual pe care îl cunoşteau toţi trei.
577
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Vreţi să spuneţi – o poveste adevărată – una care începe cucuvintele A fost odată ca niciodată?
— Bătrânule scriitor, spune-mi povestea care mi-a plăcut întotdeauna… cea despre băiatul care a călcat pe pâine.
Despre băiatul care a călcat pe pâine…? În vocea scriitorului se auzea uimirea.
— Da, aceea…! De ce ai scris această poveste…? Mi-ar plăcea să ştiu.
Dragă prietene, ar trebui să ştii că nu există o explicaţiepentru toate. Şi basmul la care faceţi referire nu este despreun băieţel – aşa cum aţi fost şi dumneavoastră, ci despre ofetiţă căreia i-a mers rău. Şi, de fapt, cam asta este ideea.
O veveriţă ţopăi peste potecă şi dispăru între şipcile gardului ce înconjura mormântul.
Povestea fetei care a călcat pe pâine pentru a nu-şi murdăripantofiorii şi căreia, de atunci, totul i-a mers pe dos, lucrubinecunoscut, este scris şi chiar tipărit. Vocea scriitorului crescu în intensitate, urlă ca vântul printre plopi, apoi redeveni o şoaptă, la fel de liniştită ca paşii grăbiţi ai veveriţei, în timp ce urca pe un trunchi de copac. Scriitorul începu: Era un copil sărac, mândru şi arogant; în ea era o sămânţă rea, cum se spune. Încă de mic copil îşi găsea plăcerea în a prinde muşte, a le smulge aripile şi, în această
stare, a le arunca la reptile. Mai târziu, prindea cărăbuşi şigândaci de bălegar, băga câte un ac în fiecare, apoi îiîmpingea într-o frunză verde sau o bucată de hârtie de lapicioarele ei şi sărmana insectă o apuca şi se ţinea strâns deea, se întorcea şi se răsucea, pentru a scăpa de ac.
— Acum cărăbuşul citeşte! spuse Inge. Ia uite cum dă
pagina! Odată cu trecerea anilor, făcea mai mult rău decâtbine, dar era frumuşică, iar acesta a fost ghinionul ei…
În acest moment, Nils îl întrerupse, deşi văzuse foarte bine cât de mult îi plăcea bătrânului să spună povestea din nou, după o pauză atât de lungă:
