— Dragă scriitorule, nu vreau să aud din nou povestea pe care o ştiu pe de rost, la urma urmei, era povestea preferată
578
- ERIK VALEUR -
a tatălui meu. Şi nu era o fată cea care păşise pe pâine, ci un băiat, ştiu asta pentru că aşa mi-a spus tatăl meu. El a fost condamnat la viaţă veşnică în întunericul de sub pământ –
singur. Spune-mi doar concluzia, pentru că nu înţeleg.
Spune-mi cum a ieşit băiatul din întuneric şi, în cele din urmă, a devenit o pasăre micuţă, care zboară în înaltul cerului…
O pasăre mică se legăna în zigzagul fulgerului, în sus, înlumea oamenilor… începu bătrânul cu o voce clară, în timp ce pălăria, pe când rostea cuvintele, se ridica şi cobora voioasă, dar Nils îl întrerupse din nou:
— Da, da, da. Dar spune-mi ce înseamnă totul…
— Înseamnă? Scriitorul păru, pentru o clipă, foarte gânditor, apoi aproape trist. Apoi spuse: Pot rosti numai cuvintele care au fost deja scrise şi care fac, într-adevăr, parte din poveste. Şi nu pot schimba nimic.
Nils Jensen stătu pe gânduri un timp îndelungat, cu capul plecat, iar în cele din urmă scriitorului i se făcu milă de el şi îi spuse într-o şoaptă, fină ca blana veveriţei de sus, din vârful pălăriei sale: Dar într-o zi, în timp ce durerea şi foamea o rodeau în interiorul corpului ei gol, auzi cum îi era rostit numele şi povestea ei fu spusă unui copil nevinovat, şi îşi dădu seama că micuţa izbucnise în lacrimi.
— Înseamnă că Inge nu se mai întoarce? întrebase fetiţa. Şii se răspunse:
— Nu se mai întoarce niciodată!
Atât de mulţi ani trecuseră de când fetiţa fusese deneconsolat şi plânsese din cauza „sărăcuţei Inge”, încât copilulde atunci devenise femeie bătrână, pe care Dumnezeu voiaacum să o cheme înapoi; şi chiar în acel moment îşi aminti,melancolică, felul în care ea, copil fiind, începuse să plângă lapovestea Ingăi. Acel moment şi acel sentiment o făceau pebătrână să fie atât de plină de viaţă pe patul morţii sale, încâtea izbucni din nou în lacrimi.
Şi aceste lacrimi şi rugăciuni răsunau ca un ecou în iaduladânc, gol, care ţinea prizonier sufletul chinuit şi, în acelaşi 579
- AL ŞAPTELEA COPIL -
moment, un fascicul luminos străpunse abisul până jos la eaşi topi figura pietrificată a fetiţei, un înger trimis de Dumnezeuplânse deasupra ei, iar o pasăre mică se legăna în zigzagulfulgerului, în sus, în lumea oamenilor… era liberă. Se putea auzi că scriitorul fusese nevoit să înghită.
Nils îl întrerupse a treia oară, iar de această dată, aproape nervos.
— Toate bune şi frumoase, bătrânule scriitor de basme, dar nu înţeleg. Trebuie să-mi explici textul.
— Să explic textul…?
Poate era vocea scriitorului, poate, pur şi simplu, un fâsâit slab al frunzelor. Apoi urmă o pauză lungă, în care veveriţa alunecă pe piatra funerară şi, în cele din urmă, dispăru. Se auzea de parcă ar fi fost înregistrată respiraţia grea a Pământului. Apoi totul se linişti şi curtea cimitirului rămase goală.
Nils Jensen stătu acolo mult timp, ascultând şuierul vântului printre pomi şi, într-un final, înţelese că scriitorul plecase. Nils nu obţinuse mult dorita lui explicaţie.
Trebuia să le adreseze întrebarea părinţilor săi, fără a avea nici măcar o idee ce aveau aceştia să-i răspundă.
— Exact aşa a fost. Nu încape nicio îndoială – şi încă nu s-a terminat.
Cuvintele ieşiră fără cea mai mică ezitare, iar ministrul de stat ştiuse imediat că şeful său de securitate şi aliat de o jumătate de secol avea dreptate cu presupunerea lui. După
găsirea în port a comisarului pensionat de la criminalistică, Carl Malle notase punctele principale pe o bucată de hârtie şi i-o arătase, înainte să ardă coala de hârtie într-o scrumieră
mare cu emblema partidului. Ceea ce scria pe această listă
nu trebuia să devină public.
Comisarul mort fusese obsedat, în ultimii săi ani în calitate de director al departamentului Omucideri şi în primii ani de pensie, de clarificarea morţii misterioase a femeii de pe plajă, din anul 2001. Acest lucru îi fusese confirmat lui Carl 580
- ERIK VALEUR -
Malle şi de văduva poliţistului. Faptul că trebuia să existe o conexiune cu afacerea Kongslund era evident, până la urmă, moarta avea o fotografie cu vila Kongslund în buzunar.
Acesta fusese şi motivul pentru care soţul ei reluase cazul, după ce afacerea casei de copii reapăruse în mass-media.
Nu, nu mai era nicio îndoială. Moarta trebuia să fie Eva Bjergstrand. Revenise în Danemarca în urmă cu şapte ani pentru a-i face o vizită Magnei. Dacă reuşise, fostul poliţist nu ştia, dar, la scurt timp după aceea, ea dispăruse nu departe de vila Kongslund, în circumstanţe misterioase.
Probabil că Magna observase acest lucru, deoarece ştirea fusese, la momentul respectiv, publicată în ziarul Søllerød Posten.
Aşadar, de ce trimisese Magna pachetul în Australia?
Desigur, era posibil ca Eva să fi avut acolo un aliat secret, dar nu exista nicio informaţie despre acest lucru. Cealaltă
posibilitate părea mult mai logică şi… tulburătoare.
— Dacă a trimis coletul cu registrul… la Eva… la fosta ei adresă din Australia, despre care ştia că nu mai există – ar fi fost un gest incredibil de viclean, dar tipic Magnei. Pentru că, atunci, pachetul urma să se întoarcă – la ea însăşi. Australia este o ţară mare, foarte îndepărtată. Astfel, poate trece ceva timp până când oficiul poştal face operaţiunile pentru a încerca livrarea, iar până atunci afacerea Kongslund va fi uitată. Dădu din cap aprobator spre ministrul care stătea pe canapea. Nimeni nu ar fi putut descoperi registrul. Nici măcar în timpul unei percheziţii la domiciliu de care, probabil, se temea. Registrul trebuia să dispară – în cel mai rapid mod, pe de altă parte, trebuia să existe siguranţa că se va întoarce!
— La naiba, Carl – unde este acest colet? A trecut deja o grămadă de timp.
— Ar putea dura luni de zile.
— Şi atunci…
