— În cazul în care nu reuşeşti să o convingi să fie de acord cu adopţia, copilul trebuie să fie protejat, spusese ea. Acesta este principiul obligatoriu al casei. Niciun copil adoptat nu trebuie să ajungă vreodată într-o situaţie în care să fie vizitat de părinţii săi biologici – cu excepţia cazului în care solicită
chiar el asta, după ce a crescut.
Nu avea nimic la mână cu care să o poată convinge. Nu o putea mitui sau ameninţa, deoarece şi cea mai mică urmă de scandal în care ar fi fost implicaţi amândoi i-ar fi aruncat în abis. Şi tot nu ar ajunge să îl vadă pe fiul său.
În seara aceea, în Kongslund, se ridicase în picioare şi se dusese un etaj mai jos, iar ea l-a lăsat să facă ce voia. Era conştient că planul său era inutil, altfel ea l-ar fi oprit. Cu toate acestea, el a coborât pe scări, pe lângă femeia în verde, care se îndrăgostise, în urmă cu o sută de ani, de un alt fiu nelegitim – regele Frederik al VII – şi îl urmase până în mormânt.
560
- ERIK VALEUR -
Deschise foarte încet uşa Camerei sugarilor, pentru a nu-i trezi pe copiii care dormeau şi intră. O lampă verde de veghe era singura sursă de lumină din cameră şi rămase locului pentru o clipă, până când ochii i se obişnuiră cu iluminatul slab. Privi în jur. Pe un perete erau patru paturi şi alte patru pe celălalt perete şi păşi mai aproape, în timp ce inima lui ameninţa să îi iasă din piept. De pe feţele celor mici nu îşi putea da seama care erau fete şi care băieţi. Disperat, se aplecă deasupra micilor creaturi, încercând să descopere ceva familiar pe chipurile lor; forma ochilor, curbura nasului, dar nu găsi nimic care să îl convingă. Unul dintre copii avea părul lung şi negru, în mod evident, o fetiţă. În cameră erau şapte copii care dormeau, numai ultimul pat de la fereastră, al optulea, era gol, aşa cum îşi aminti mulţi ani mai târziu.
Cei şapte copii erau la fel, în ochii lui, cu excepţia unor diferenţe minore de tunsoare şi culori ale părului, iar el simţi o furie extraordinară faţă de femeia care le controla vieţile şi a cărei hotărâre nu putea fi strămutată.
Magna rămase, pentru un timp, în pragul uşii, înainte ca el să îi observe prezenţa.
— Pleacă! spusese ea, ca o mantra.
Speranţa era moarte lentă, dar sigură – şi în acea secundă
i-ar fi plăcut să ucidă. Probabil că singurul gând care îl opri a fost acela că îşi pierdea, astfel, ultima şansă de a-şi găsi copilul.
În acea noapte fusese convins că abordarea analitică şi planificarea detaliată i-ar fi adus, până la urmă, ceea ce îşi dorea.
Acum stătea la masă, în ceaţa de dimineaţă care se aşternuse deasupra golfului Iadului său foarte privat şi punea la cale un plan despre care Carl Malle nu avea nicio idee. De îndată ce va ajunge prim-ministru, va cere din nou mostrele ADN ale băieţilor care fuseseră în acea noapte în Camera sugarilor: Asger, Severin, Orla, Peter şi Nils. În 1961
nu existau posibilităţile tehnice şi, oricum, Magna nu ar fi fost de acord niciodată. Mai târziu, el făcuse un test prin 561
- AL ŞAPTELEA COPIL -
intermediul lui Carl Malle, test care nu dăduse niciun rezultat. Tehnologia era prea nouă şi netestată, declaraseră
laboranţii. Carl Malle, care pe atunci nu mai era în cadrul poliţiei, refuzase să dea la examinat un al doilea eşantion.
Riscul era prea mare. Ar fi trebuit să implice prea mulţi oameni, care ar fi început să îşi pună întrebări cu privire la cerere şi la întreaga anchetă.
Dar o cerere din partea şefului guvernului nu ar fi putut-o refuza nimeni. Şi mai presus de toate, ancheta ar putea fi făcută sub pecetea secretului – o chestiune de stat, despre care ar fi ştiut numai el şi medicul care ar fi examinat mostra. Astfel ar fi fost în siguranţă.
Apoi l-ar fi găsit, în cele din urmă, pe copilul pe care îl pierduse. Fiul său.
În felul acesta, viaţa – propagarea rădăcinilor sale – ar intra în cursă cu moartea prim-ministrului.
Era extrem de important ca omul din cel mai important birou al ţării să moară înainte de a-l putea demite, în mod ruşinos, pe ministrul său de stat, din cauza poveştii idioate cu băiatul tamil.
La câteva minute după miezul nopţii, se auzi o bătaie în uşa aripii de sud. Paznicul de noapte deschise. Era Asger Christoffersen, care venise cu taxiul din gara centrală la Kongslund. Nu arăta ca şi cum ar fi avut o călătorie liniştită, după o zi la fel de liniştită. Probabil că se gândise la conversaţia cu părinţii săi de când plecase din Århus, unde îşi petrecuse o zi într-o lipsă totală de mişcare, într-o cameră
de hotel cu vedere la turnul catedralei.
Ceilalţi adormiseră deja, dar eu făcusem un ibric de ceai şi îl dusesem în camera din grădină, unde stătea cu ochii închişi şi cu mâinile împreunate, de parcă se ruga.
Îmi povesti despre vizita lui în casa în care crescuse.
Despre trădarea pe care le ceruse părinţilor săi adoptivi să o recunoască şi despre reacţia lor. Suna de parcă ar fi vrut să
îşi ceară scuze pentru acţiunile sale.
562
- ERIK VALEUR -
Am rămas uluită.
— În toţi aceşti ani ai purtat această furie în tine şi dintr-odată, în câteva secunde, a dispărut şi ai mustrări de conştiinţă pentru cei care te-au adus în această situaţie?
Trebuie să mai fie ceva! Povestea nu se poate încheia atât de uşor. Ca o discuţie lipsită de importanţă, purtată la cină – cu vinete. Nu ştiu de ce am rostit acest cuvânt ca pe o acuzaţie.
— Nu am idee de ce a decurs aşa, Marie. Dar acum am spus-o şi poate că ei se vor gândi la asta. Tatăl meu a fost un profesor fantastic – în special pentru elevii slabi. Asger mă
privi aproape sfidător. Era absurd. Putea empatiza cu orice problemă. Le ţinea cursuri altor cadre didactice despre cum ar trebui să se ocupe de elevii dificili. Era bunătatea în persoană. Asger făcu o pauză. Te rog să mă scuzi… Spun numai prostii, îmi zise el.
După ce şi-a băut ceaiul, m-a urmat până în camera regelui, unde rămase, ezitând, la uşă.
L-am aşteptat la fereastră până când s-a hotărât să intre.
Am stat în întuneric unul lângă altul, fără a ne atinge, privind cerul de deasupra insulei Hven. Era aproape cu două
capete mai înalt decât mine.
