greşit.
Concedierea
dezonorantă ar fi putut fi evitată numai dacă Ole Almind-Enevold şi-ar fi înaintat singur demisia.
Restul audienţei fusese, în ceea ce-l privea pe Ole Almind-Enevold, pierdut în ceaţă. Când se întoarse la Ministerul de Stat, era deja aşteptat de Vrăjitor, de Omul gri şi de Carl Malle în biroul său ministerial, de culoare roşu de Burgundia.
— Telefonul nu se mai opreşte… presa… începu Vrăjitorul disperat.
— Taci! striga ministrul de stat la el. Eşti concediat!
Cu o privire aproape plină de uşurare şi la fel de repede ca un gândac care a descoperit un spaţiu de ieşire într-un perete gros din beton, fostul consultant părăsi biroul şi dispăru.
În acelaşi moment crucial, Omul gri clacă de tot. Faţa lui cenuşie i se lungi. Spre groaza celorlalţi doi prezenţi, el începu brusc să chicotească, în timp ce îşi mişca trunchiul rigid înainte şi înapoi.
— Absolut incredibil, chicoti nebuneşte. Saliva i se strânsese la colţurile gurii. Şi din nou, o chestiune legată de tamili face guvernul să se prăbuşească… De data asta, numai un băiat de unsprezece ani… nu este pur şi simplu…
Se aplecă în faţă, chicotind, iar saliva în alunecă în josul bărbiei.
— Adună-te!
597
- AL ŞAPTELEA COPIL -
De data aceasta, Carl Malle fusese cel care ridicase vocea.
Omul gri privi în jurul său, confuz, şi începu să plângă.
Şeful securităţii îl trase cu putere şi îl escortă la uşă. Afară
ploua torenţial. Dacă secretarul de stat distrus ar fi vrut să
mai privească o dată curcubeul şarpelui din Paradis, până la retragerea sa binemeritată într-o micuţă grădină de trandafiri, în acest moment pierduse ocazia. Uşa se trânti în urma lui.
— Trebuie să te mai duci o dată, îi şopti Carl Malle lui Ole Almind-Enevold, atunci când rămaseră singuri.
— Trebuie să mă întorc?
— Da. La prim-ministrul nostru. Şi ceea ce îi vei spune va fi cel mai important pas din cariera ta – şi esenţial. Pentru tine şi pentru Danemarca.
Ministrul de stat îşi privi întrebător ultimul, singurul şi cel mai vechi consilier al său, iar Carl Malle se aplecă în faţă şi îi şopti următoarele cuvinte atât de încet, încât cu siguranţă
nimeni nu ar fi putut auzi ce avea de spus – nici măcar dacă
în birou ar fi existat microfoane, ceea ce, în nişte vremuri ca acestea, cu un guvern ca acesta, nu se putea şti niciodată.
— Mort?!
Profesorul bătu teatral din palme, ca un maestru de ceremonii dintr-un târg de vechituri din provincie (poate că
exact asta era ceea ce devenise la sfârşitul carierei sale), dar Peter Trøst nu se lăsă indus în eroare nicio secundă de reacţia lui.
Venise şchiopătând în cuşca leilor de la subsol şi tocmai se aşezase, când directorul de ştiri Bent Karlsen năvăli în cameră, cu resturi de mâncare în barbă.
— Este mort! strigă Karlsen. Mesajul a venit chiar de la biroul prim-ministrului. Prim-ministrul a murit! Pentru următoarele trei zile a fost declarat doliu naţional.
— Yes! Yes! Yes! strigă profesorul, iar Peter Trøst avu prezenţa de spirit să împingă uşa izolată fonic, în urma directorului de ştiri, cu cârja sa, pentru a se separa de restul 598
- ERIK VALEUR -
lumii. Cu o seară înainte, sosise mesajul postului mamă din America, şi anume că ar fi dorit să se separe de experimentul ei danez, generator de pierderi, din cauza crizei financiare globale iminente.
— Acesta este un semn…! izbucni el. Ştiam că se va întâmpla aşa… Vom trece prin criză. Dacă Ole Almind-Enevold este cel mai puternic om din ţară, totul se va rezolva…
Profesorul se opri, ca şi cum ar fi spus prea multe.
— Ministrul de stat a fost acolo. Tocmai vorbeau despre transferul de putere, când prim-ministrul a suferit, brusc, un accident vascular cerebral şi, în mai puţin de un minut, era mort. Îl vor lua în seara asta de la birou. Cu Gardă de Onoare şi…
Directorul de ştiri tăcu, uşor confuz, pentru că starea de spirit din cameră se schimbase brusc, de la un entuziasm fără rezerve în altceva, în ceva ce el nu putea identifica.
Profesorul îi aruncă angajatului său o privire de nepătruns, atentă şi absentă, în acelaşi timp şi spuse:
— Mulţumesc, Karlsen. Te poţi întoarce la lucru.
După ce directorul de ştiri plecă, profesorul spuse cu vocea răguşită:
— Acest lucru este într-adevăr fantastic… minunat…
