Aproape că nu-mi vine să cred. Ce personaj incredibil de inflexibil! Cât curaj!
Nimeni nu spuse nimic, dar toţi ştiau despre cine vorbea.
— Acum le vom arăta tuturor… Tuturor criticilor mei. Cu Ole la cârmă, totul se va rezolva. Totul. Vom primi subvenţii guvernamentale. Ne vom lua publicul înapoi şi chiar mai mult decât am avut!
În ochii injectaţi ai profesorului pluteau, aşa cum remarcă
Peter Trøst uimit, lacrimi adevărate, sincere.
— Toţi cei care au părăsit, în ultimele luni, nava care se scufunda, toţi trădătorii, granzii din presă, mercenarii, toţi cei care ne-au abandonat vor vedea acum că, până la urmă, am câştigat.
599
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Peter Trøst îşi privi şeful, fără a spune nimic. Picioarele îi amorţiseră din nou. Medicii încă nu ştiau ce era în neregulă
cu el. Putea merge, dar numai cu dificultate, iar boala necunoscută îi amânase plecarea de la Channel DK pe termen nelimitat. Compasiunea manifestată de cei din jurul său îl determinase pe profesor să amâne, deocamdată, punerea în aplicare a concedierii.
— Am câştigat…! se auzi exclamaţia profesorului.
Peter Trøst Jørgensen se ridică – surprins, pentru că nu le ordonase picioarelor sale slăbite să meargă undeva – şi părăsi cuşca leilor. Îl auzi pe profesor cum începe din nou un protest agitat, atunci când uşa se închise cu un pocnet în urma lui şi ultimele sunete se întrerupseră, pur şi simplu.
Luă liftul până în holul de la intrare şi ieşi direct din clădire.
Îşi întoarse privirea spre sud-vest şi închise ochii.
Întreaga sa copilărie şi viaţa sa de adult, Nils Jensen încercase să evite situaţiile în care alte persoane îl făcuseră
de ruşine sau în care avusese de spus nişte lucruri care ar fi putut răni pe cineva. Prin urmare, acum fusese nevoit să
aştepte până când mama sa plecase din sufragerie pentru a se duce la cumpărături, iar el rămase singur cu tatăl său.
— Trebuie să vă întreb ceva.
Fostul paznic de noapte îşi privi fiul cu ochii goi, prin lentilele ochelarilor săi de citit. Citea ziarul de duminică iar acesta îi ajungea, de obicei, toată săptămâna.
Nils făcu o a doua încercare cu aceeaşi propoziţie, de data aceasta la singular.
— Trebuie să te întreb ceva.
— Da? spuse bărbatul care, timp de patruzeci de ani, apărase cimitirul Assistens împotriva hoţilor şi existenţelor nocturne, înainte să iasă la pensie.
— De ce ai spus băiatul?
Întrebarea veni pe neaşteptate, chiar şi pentru Nils Jensen, iar totul se linişti în cameră, pentru o clipă.
— Băiatul? întrebă bătrânul.
600
- ERIK VALEUR -
— Da. Ai spus băiatul… Băiatul care a călcat pe pâine. Dar nu era vorba despre niciun băiat. Era o fată.
— Da. Este posibil. Paznicul de noapte pensionat ridică
din umeri. Dar asta nu schimbă cu nimic povestea.
— Ba da. Pentru că am crezut întotdeauna că eu eram cel care…
— Cel care, ce…?
Expresia din ochii lui se schimbase, de parcă ar fi urmărit o umbră în curtea întunecată, o umbră care nu avea ce căuta acolo.
— Că eu sunt băiatul care va ajunge în întuneric, sub pământ… dacă mă port vreodată urât… cu părinţii mei.
Tatăl său închise ochii, dar nu spuse nimic.
— Cine este tatăl meu adevărat?
Bătrânul se aplecă în faţă cu trupul său slab şi cu privirea îndreptată spre podea.
— Cine este mama mea?
Din nou, niciun răspuns.
— Mi-au spus că m-aţi adoptat de la Kongslund… De la orfelinat.
