Am observat că Eva dispăruse deja din poveste.
— Şi ştiam la fel de puţin cum puteam afla asta. Şi, în cele din urmă, Magna a reuşit să îl dea pe băiat, înainte ca noi să
putem face ceva. Pentru o clipă, Enevold păru la fel de trist ca tânăra Eva, pe care tocmai o descrisese. În toţi aceşti ani a refuzat să îmi spună ceva. Susţinea că are datoria de a-i proteja pe copiii adoptaţi şi spunea că, în acest fel, vrea să
plătească personal pentru păcatele ei. A sfidat toate regulile impuse de Protecţia Copilului atunci când ne-a ajutat cu 619
- AL ŞAPTELEA COPIL -
copilul Evei, motiv pentru care, de atunci înainte, îşi dorea să
respecte toate regulile.
— De aceea v-am supravegheat tot timpul, spuse Carl Malle, ca şi cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume.
Întotdeauna avea loc o ceremonie solemnă de rămas-bun când era adoptat un copil. În acele momente, tot personalul se strângea pe alee şi îi făceau cu mâna micuţului şi noilor săi părinţi, pe care noi, după aceea, îi monitorizam, pur şi simplu.
Şeful securităţii zâmbi şi niciodată nu mi-a fost mai antipatic ca în acest moment.
— Vizitam regulat casa de copii, pentru a vedea dacă
Magna nu cumva ne ascundea ceva de care am fi putut avea nevoie. Sau dacă nu cumva a luat legătura cu copilul sau cu mama, spuse el.
— Dumneavoastră aţi pătruns cu forţa în biroul Magnei, exclamă Knud Tåsing.
Carl Malle îi zâmbi sfidător.
— Dar la un moment dat am renunţat, îl întrerupse Almind-Enevold. I-am găsit pe toţi copiii din Camera elefanţilor şi i-am supravegheat de-a lungul anilor, dar nu am aflat niciodată cine…
— …este John Bjergstrand.
În vocea lui Knud Tåsing răsuna un inconfundabil triumf.
Armistiţiul dintre cei doi bărbaţi expirase.
— Aşa este. Eram conştienţi de faptul că părinţii adoptivi nu aveau să afle niciodată adevărul, dar nu puteam găsi alte piste.
— Dar ştiinţa a făcut progrese, spuse jurnalistul. Nu aţi putut face rost de nişte mostre…?
Carl Malle îi întrerupse ordinea de idei.
— Am încercat o dată, fără rezultat. Am renunţat să mai facem alte teste, pentru că riscul era prea mare. La ce medic sau laborant puteam apela? Şi cum puteam justifica solicitarea? În cele din urmă, am evitat riscul de a crea dovezi împotriva noastră.
620
- ERIK VALEUR -
— Pe de altă parte, în acest fel v-aţi consolidat puterea asupra lui Ole – în calitate de paznic al copiilor ascunşi, ceea ce, cu siguranţă, s-a potrivit mănuşă cu planul dumneavoastră, spuse Knud şi clătină din cap. Cum primul test nu a avut niciun rezultat, v-aţi temut că este posibil ca Almind-Enevold să nu fie tatăl niciunui copil, iar dumneavoastră v-aţi fi pierdut poziţia crucială. Desigur, aţi fi putut găsi o cale de ieşire, dacă aţi fi vrut asta.
Carl Malle nu îi răspunse, ceea ce era o raritate. Oare Knud îi atinsese punctul sensibil?
Jurnalistul schimbă subiectul:
— Aveţi vreo legătură cu moartea Evei, din 2001?
Ole Almind-Enevold se încruntă. Părea cu adevărat şocat.
— Nu… Dar habar nu am avut că ea a fost aici.
— Şi Magna… Chiar a fost numai o moarte misterioasă?
— Acum să nu exagerăm. Proaspăt numitul prim-ministru îşi privi indignat adversarul. Nu aveam niciun motiv să o ucidem pe Magna. Până la urmă, era singura care ar fi putut să-mi spună care copil este fiul meu.
Pe parcursul întregii conversaţii, nu îi aruncase nici măcar o privire lui Nils. Îşi găsise fiul şi îl renegase, în mai puţin de un minut.
— Şi Dorah, bătrâna din Helgenæs?
Almind-Enevold se uită la el nedumerit.
— Dorah? întrebă.
Fostul poliţist flutură din mână.
— Eu ştiu despre cine vorbiţi. Ce este cu ea?
— Este al treilea caz de moarte suspectă. Şi dumneavoastră aţi luat legătura cu ea, domnule Malle. Aţi vrut să o speriaţi şi aţi pus presiune pe ea, pentru a nu vorbi cu noi. Mi-a spus-o chiar ea.
— Gândiţi-vă, domnule Tåsing. Eu nici măcar nu ştiam că