Totul s-a întâmplat când fata a împlinit 15 ani. Mai întâi,aceasta a declarat că a fost un accident, dar mai târziu şi-aretras declaraţia şi a exprimat o ură atât de mare pentrumama ei, încât a fost luată în custodie.
După primele trei vizite, 01 vorbeşte deschis despre eaînsăşi şi despre detenţie. Am încercat să îmi dau seama ceimpresie are despre efectul pedepselor de prevenire acriminalităţii, în special referitor la întrebările 16-23 (Capitolul01-C). Dar aceste întrebări par să o obosească pe fată. Arenumai 16 ani.
După aceea, se culcaseră împreună pentru prima dată.
Ţipetele ei încă îi răsunau în urechi, „Da, da, da!”, în timp ce îşi încorda spatele şi fiorii o treceau prin tot corpul, lucru pe care el nu îl mai experimentase înainte cu o femeie.
— Acum trebuie să îmi dea drumul!
617
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Îşi pusese ambele mâini pe burtă.
— Nu îţi vor da niciodată drumul.
Răspunsul lui venise fără ezitare şi cu o oarecare uşurare.
Ea se aşezase şocată, privindu-l fix.
— Trebuie să îl dai afară.
Cuvintele veniseră de la sine. În ochii lui Ole Almind-Enevold, aceasta era singura soluţie la care se putea gândi.
— Îţi vor da drumul numai dacă tu…
Simţi frigul din cameră. Dacă ea ar fi vorbit vreodată cu cineva despre tatăl copilului ei sau dacă personalul închisorii nu era discret, el ar fi fost închis. Pur şi simplu.
Coruperea unei deţinute minore.
Avea să apară în toate ziarele. El ar fi fost condamnat şi şi-ar fi pierdut funcţia, iar partidul care investise atât de mult în el avea să se distanţeze pentru totdeauna de el.
În acel moment, fata din faţa lui începu să plângă.
— Nu îmi voi ucide propriul copil.
El o înţelegea şi ştia că aşa avea să rămână. Gândurile îi umblau prin cap, până când ajunse la o decizie.
— Eva, mai există o soluţie. Dar este nevoie să faci un mare sacrificiu. Nu ştiu sigur dacă eşti pregătită pentru asta, îi spuse el. În acest fel, ţi-ai putea ispăşi toate păcatele.
Ea se şterse la ochi şi îl privi lung.
Îi simţea apropierea, prezenţa în capul lui; ea era în căutarea minciunii care trebuia să existe, după o piedică; dar nu o putea găsi, pentru că uneori realitatea este atât de fantastică, încât mincinosul nu mai are nevoie de nicio minciună. Vedea modelul în faţa ochilor, planul, şi ştia exact cum trebuia să procedeze şi al cui ajutor trebuia să îl ceară.
— Avem o singură şansă, spuse şi o apucă de umeri cu fermitate.
În acea după-amiază, în camera de vizite nr. 4 a închisorii din Horserod nu mai exista nicio şansă pentru o decizie diferită.
618
- ERIK VALEUR -
— Era 1960. Aproape nouă luni mai târziu, exact la data calculată, copilul a venit pe lume – pe 30 aprilie 1961.
— În Rigshospital, completă Knud.
— Corect. Ne bucuram de o anumită autoritate şi am făcut ceea ce trebuia. Şi totul a funcţionat. Cu ajutorul Magnei…
Prin contactarea personală a unui medic-şef şi un cadou în bani pentru un supraveghetor din închisoare…
— Şi un scenariu alternativ, în cazul în care supraveghetorul ar fi fost concediat pentru neglijenţă în serviciu.
Carl Malle îşi permise un zâmbet.
— Magna a luat copilul, iar Eva a emigrat. Şi apoi…
— …totul a mers prost.
Almind-Enevold îi răspunse lui Knud clătinând aprobator din cap. Părea că, pe parcursul absurdei poveşti, cei doi bărbaţi ajunseseră la un armistiţiu istoric – şi, fără îndoială, scurt.
— Da, apoi totul a mers prost. Soţia mea nu voia un copil adoptiv. Şi Magnei i s-a făcut brusc frică. Participase la ceva ilegal, chiar dacă, aşa cum spunea ea însăşi, o făcuse numai de dragul copilului.
— Şi, bineînţeles, pentru că ştia că astfel putea asigura existenţa orfelinatului pe care îl conducea pentru mai mulţi ani… completă cu cinism Carl Malle.
Ole Almind-Enevold ridică nervos din umeri şi continuă:
— Noi nu am ştiut care băiat din Camera sugarilor… era fiul meu.
