comentarii, încărcaseră resturile fotoliului albastru din pluş
într-o roabă şi le împinseră afară, spre camion. Acum dispăruse. Fotografia băiatului şi a bărbatului cu mingea portocalie de plajă rămase pentru totdeauna pe peretele din camera de la primul etaj. Orla îi rugase pe lucrători să o lase acolo, nu ştia nici el de ce. În cursul serii, mai observă o 635
- AL ŞAPTELEA COPIL -
schimbare: acordurile sonatei lui Brahms care se auzeau de obicei din casa pianistului amuţiseră. Câteva zile mai târziu, află că pianistul murise în toiul unui acord înalt, într-o zi frumoasă de vară.
— Tu l-ai ucis şi pe Prostănacul Benny, rezumă Søren Severin Nielsen şi dădu din cap spre prietenul său.
— Da, am făcut-o. Eu l-am ucis.
Era o mărturisire sinceră.
— Dar mâna pe care ai văzut-o…
Se făcu o scurtă pauză. Apoi Orla spuse, aproape cu acelaşi ton:
— Era mâna mea.
— Orla, gândeşte-te. Dacă i-ai fi scos unui om ochiul din orbită – cu nervii şi tendoanele şi venele pline cu sânge, plus alte chestii însângerate, atunci pe hainele tale are fi trebuit să fie sânge… şi, mai mult ca sigur, pe degetele tale şi pe mâna cu care i-ai scos ochiul.
Orla Berntsen închise ochii şi încercă să îşi amintească
seara în care viaţa lui se schimbase.
— Era sânge?
— M-aş fi putut spăla.
— Şi ai făcut-o?
— Nu-mi amintesc…
— Aveai sânge pe mâini după aceea – sau pe haine?
— Nu ştiu nici asta… Orla Berntsen se opri.
— Mai mult ca sigur poliţia ar fi observat.
— Da.
— Şi apoi ar fi trebuit să fii dus la închisoare, deoarece Carl Malle s-ar fi dat peste cap pentru asta.
— Da.
— Dar a fost altcineva care s-a spălat în acea zi, nu i aşa…? Care s-a dus în josul apei şi s-a spălat?
— Da, răspunse Orla pentru a treia oară. Încă stătea cu ochii închişi. Am crezut că vrea să îl ajute pe Prostănac… dar nu a făcut decât să se urce pe mal şi să ţină mâinile în apă, fără să se mişte.
636
- ERIK VALEUR -
— Poul.
— Da.
— Orla, eu am văzut totul din desişul de sub copaci.
— Ce ai făcut?
Orla şoptea acum.
Severin roşi.
— Da, în acea seară mă ascunsesem prin tufişuri. Auzisem zgomotele şi v-am urmărit. Aş fi vrut să strig, dar totul s-a petrecut prea repede, iar apoi am fost paralizat de frică. Mi-a fost, într-adevăr, o frică de moarte că el mă poate descoperi şi că voi păţi ce a păţit şi Prostănacul. Acest băiat… acest Poul, era cu adevărat nebun.
— De ce nu ai spus asta mai demult?
Întrebarea era evidentă.
— Pentru că… Severin tăcu şi se făcu şi mai roşu.
Orla deschise gura, pentru a repeta întrebarea. Dar în acel moment un înger zbură peste casă, poate că nu era un înger păzitor, ci o fiinţă care avea putere suficientă pentru a proteja de rău. La unele întrebări mai bine să nu primeşti niciun răspuns, dacă trebuie să plăteşti cu prietenia.
— Deci nu eşti niciun criminal, spuse Severin, când tăcerea dintre ei se prelungise destul de mult. Şi poate că eşti singurul dintre noi şapte care nu trebuie să se învinovăţească. Nu eşti nici copil adoptat, nici criminal.
Søren Severin Nielsen încercă să zâmbească.
