Aş fi putut să le spun despre întuneric şi despre demonii care scapă de sub control, în anumite circumstanţe. Despre sentimentul de a nu-ţi cunoaşte propriile rădăcini şi despre teama care apare atunci când îţi dai seama că nu vei afla niciodată despre asta. Noi cunoşteam acest sentiment mai bine decât oricine altcineva.
Lars Laursen şi cu mine.
Îi studiasem faţa inexpresivă de pe ecran şi mă gândisem la informaţiile pe care i le dădusem şi care declanşaseră
această furie oarbă, necruţătoare, pe care o cunoşteam din propria experienţă. Cu toate acestea, el reacţionase mai violent decât crezusem că este cu putinţă. Însă nu avea să îl depisteze nimeni, eram sigură de asta. Şi, astfel, şi eu voi rămâne nedescoperită.
Pe de altă parte, prim-ministrul încă era în viaţă, iar în câteva luni urma să se urce pe tronul său nemeritat, ca erou mai mare decât înainte.
641
- AL ŞAPTELEA COPIL -
38
RENAŞTEREA
11 SEPTEMBRIE 2009
Parcă încă ar fi stat acolo, mândrele domnişoare care neaduceau lumina şi ne vorbeau şi ne învăţau cum să mergem,cum să facem reverenţe şi plecăciuni, şi care ne priveau cumne zbenguiam pe iarba aflată la o aruncătură de băţ de mare.
Zâmbind, ele ne urmăreau cu privirea, în timp ce îşi ridicauceştile de ceai şi controlau complet viaţa din frumoasagrădină.
Astăzi se pornise furtuna din nord-est, iar vântul bătea aşacum o făcuse întotdeauna, peste cornişe şi frontoane, încât num-ar fi surprins dacă unul dintre cele şapte coşuri de fum s-arfi rupt şi s-ar fi prăbuşit peste coama acoperişului, înadâncuri.
Stau la fereastră, puţin aplecată în afară, cu umărul stângun pic mai jos decât dreptul, ca întotdeauna. Dovada vie că
simetria Kongslund a fost mereu o iluzie.
Registrul se află pe genunchii mei.
Este mai mare decât îmi aminteam.
Acesta include descrieri detaliate ale lucrului ei cu copiii pe care îi dusese în Camera elefanţilor, deoarece aveau nevoie de îngrijire specială. Există detalii despre sorţi tulburătoare şi poveşti pe care nu le-a dezvăluit niciodată în rapoartele medicale oficiale sau în certificatele psihologice, de teama că, într-o zi, informaţiile ar fi putut fi scoase din nou din arhivă şi ar fi fost folosite împotriva fiinţelor pe care le proteja.
În timpul zilei am ascuns registrul printre propriile mele dosare cu notiţe despre copiii din Camera elefanţilor din 1961 – jurnale sortate cu atenţie, cu vizitele pe care le făcusem, cu decupaje din ziare despre viaţa lor ulterioară, 642
- ERIK VALEUR -
ultima scrisoare a Evei pentru copilul ei şi, bineînţeles, cele douăsprezece jurnale ale Magdalenei, în care era scris tot ceea ce ştiam despre propria mea viaţă.
Acum deschid registrul Kongslund, pentru a căuta secţiunea cu care vreau să răstorn un rege.
Mi-a fost limpede încă de la început că exista material mai mult decât suficient. Pentru că Magna era o femeie foarte atentă şi conştiincioasă.
Atunci când rândurile următoare vor fi citite, va fi prea târziu să îmi retrag ultima şi cea mai mare decizie a mea.
Este prea târziu pentru autocratul de pe tronul său strălucitor – prea târziu pentru monarhul suit la ceruri, care ridicase Kongslund în căutarea visului său de simetrie perfectă, prea târziu chiar şi pentru maestrul care, în aroganţa sa batjocoritoare, ignorase piciorul întins care avea să îi aducă sfârşitul în toamna anului trecut…
…şi, până la urmă, prea târziu pentru mine.
Ole a înviat din morţi, am primit ultimul mesaj, abia perceptibil, de la Magdalene. O şoaptă atât de slabă, încât ar fi putut trece cu uşurinţă drept vântul care bătea în frontonul casei. Dar o cunoşteam de atât de mult timp, încât i-am recunoscut imediat vocea.
Acum mai trebuia luată o singură decizie.
După o ultimă examinare, Ole Almind-Enevold s-a ridicat după ce a zăcut o lungă perioadă pe patul său din Rigshospital – şi a fost transportat pe distanţa scurtă până la Slotsholmen într-o coloană de maşini, spre domiciliul oficial al autocratului.
Urmat de camerele mai multor posturi de televiziune (Channel DK nu fusese prezent), el îşi luase în primire biroul într-un scaun cu rotile acoperit cu mătase, care îi fusese pus la dispoziţie cu generozitate de cel mai mare producător de scaune cu rotile din ţară, conducându-l maiestuos în locul din spatele biroului de prim-ministru, ceea ce era uşor de realizat printr-o simplă rotire a micii manete roşii, acţionate 643
- AL ŞAPTELEA COPIL -
hidraulic. Este de prisos să spun că acest scaun nu avea nici cea mai mică asemănare cu vehiculul ponosit pe care îl moştenisem, odinioară, de la Magdalene.
Am oprit televizorul din camera din grădină şi am urcat furioasă pe scări, până în camera regelui. Am scos din ascunzătoare registrul pe care Magna îl lăsase în urmă în speranţa că, în afară de ea, nu va ajunge în mâinile niciunui alt suflet.
Nu voi ascunde că pentru mine fusese o satisfacţie personală să-i înving atât pe jurnalist, cât şi pe şeful securităţii şi pe poliţiştii care căutaseră atât de febril ultima corespondenţă a Marthei Louise Ladegaard.
Reuşisem, în cele din urmă, să înţeleg ultima mutare a mamei mele adoptive. La urma urmei, trăisem împreună cu ea, sub acelaşi acoperiş, timp de trei decenii, până când a ales să iasă la pensie. Spre deosebire de vânătorii cu experienţă, Carl Malle şi Knud Tåsing, eu aveam capacitatea de a empatiza cu gândurile care trebuie să-i fi trecut prin cap, atunci când decisese să trimită preţiosul registru în afara ţării, într-un loc inaccesibil urmăritorilor ei – şi inaccesibil fiicei ei adoptive.
Ministerul şi poliţia monitorizaseră toate oficiile poştale relevante prin care pachetul putea reveni din cealaltă
emisferă. Dar ei căutaseră adresa greşită, scrisă pe pachetul trimis în străinătate. Numai eu înţelesesem ce expeditor scrisese Magna pe coletul ei – singura ei şansă, singura persoană din această lume la care ar fi îndrăznit să apeleze vreodată.
Gerda Jensen.
Restul fusese simplu. O căutasem pe Gerda la exact trei luni după dispariţia registrului. Timp suficient pentru ca oficiile poştale din Australia să descopere că destinatarul nu mai exista şi să trimită coletul înapoi la expeditor.
A trebuit să aştept mult timp pe palier, înainte ca ea să
