celor întâmplate, fusese alesul meu secret aproape toată
copilăria şi tinereţea mea.
I-am spus lui Knud că Asger o vizita pe Susanne o dată pe săptămână, de sâmbătă până duminică şi că, din când în când, îşi făcea timp pentru a trece pe la mine, în camera regelui.
Nu venea ca un amant, ci pentru a mă consola –
întotdeauna la lumina zilei. Şi pleca mereu chiar înainte de a se însera.
Alesese frumuseţea şi siguranţa în detrimentul asimetriei şi imprevizibilului – regina din Kongslund în detrimentul Cenuşăresei din camera sa din turn. Şi ce bărbat nu ar fi făcut-o?
În timpul vizitelor sale, nu vorbeam despre Susanne Ingemann – sau despre ceea ce îi legase atunci când erau copii. Nici despre întâlnirile noastre din sanatoriul de pe coastă nu menţionase niciun cuvânt. Am senzaţia că el a resimţit apariţia mea ca fată oarbă ca fiind prima mea trădare. Şi aveau să mai urmeze şi altele. Nu înţelegea de ce minţisem atât de des. Cu toate acestea, el nu m-ar fi trădat.
Când m-a vizitat ultima oară (lucru pe care, desigur, nu îl putea şti), îmi spusese:
— Am stat în întuneric, neştiind cine suntem sau unde ar trebui să mergem, dar am fost împreună, Marie, am simţit prezenţa celorlalţi, chiar dacă unii spun că acest lucru nu este posibil la nişte copii atât de mici. Ne-am înţeles, chiar dacă încă nu vorbeam nicio limbă, şi aceasta este minunea: am dovedit că nimeni nu este complet singur vreodată.
Rămăsese în picioare în pragul uşii, ca lovit de premoniţia despărţirii noastre finale, spunând:
— Pentru cei ca noi, fiecare fiinţă umană pe care o întâlnim în viaţa noastră este câte un mic elefant albastru.
Prin urmare, nu putem urî pe nimeni, nu putem condamna pe nimeni, nu putem refuza pe nimeni, pentru că, probabil, la un moment dat s-au aflat chiar aici, chiar lângă noi, 647
- AL ŞAPTELEA COPIL -
vorbindu-ne în întuneric. Nimeni nu ne poate lua vreodată
înapoi acest sentiment.
Se întorsese deja pe jumătate, dar se opri din nou.
— Marie, singura problemă care există în lume, undeva între dreapta şi stânga, între lumină şi întuneric, prostie şi inteligenţă, părinţi şi copii este că uităm cu toţii empatia cu care ne-am născut… Făcu un pas în spate, în întuneric, astfel că încă îi auzeam vocea. Camera elefanţilor este dovada că oamenii nu poartă de la început condamnarea în sine…
sună de parcă i-ar fi venit să plângă… Şi aceasta, la rândul său, dovedeşte că Niels Bohr a avut dreptate – electronii nu se găsesc niciodată în aceeaşi stare. Acest lucru pur şi simplu nu este posibil – şi cu siguranţă nu este predestinat.
Aşa sună mesajul lui de adio, un pic naiv, dar probabil că
l-aş fi crezut, dacă nu ar fi fost registrul pe care tocmai îl luasem cu forţa atât de la Gerda, cât şi din mâinile mamei mele adoptive.
Acum nu mai era doar un registru cu copii, plin de amintirile unei bătrâne despre copii şi părinţii adoptivi uitaţi de mult – era o armă, o armă extrem de brutală, pentru că el conţinea descrierea realităţii care fusese ţinută secretă mult prea mult timp.
Vorbea despre povestea unei trădări uriaşe. Vorbea despre povestea vieţii unui criminal.
Şi avea să îi doboare pe toţi cei implicaţi.
648
- ERIK VALEUR -
39
NEMESIS
12 SEPTEMBRIE 2009
Există pietre funerare care arată ca nişte cărţi de poveştideschise – cu numele celui decedat scris cu litere aurii pepagina din stânga, asemenea marelui autor de poveşti. Îmidorisem, pentru prietena vieţii mele, Magdalene, o astfel depiatră, în schimb ea se află, fără nume, undeva pe sub ceidoisprezece fagi de pe deal.
Dacă i-aş fi sugerat un astfel de aranjament mamei mele, eaar fi râs de mine cu vocea ei gravă, care ar fi trebuit, chipurile,să-i liniştească pe copiii pe care îi veghea. Mi-ar fi pus mânape umăr şi mi-ar fi spus:
— Marie, acesta nu este un basm. Nu avem decât realitatea.
Ne naştem şi murim – şi între timp trebuie să încercăm să
facem totul bine, aşa cum putem.
Bineînţeles, în lumea mea nu fusese niciodată aşa.
Vechiul registru cu coperţi din piele fusese literalmente adus de mare pe uscat, iar Magna văzuse în apariţia sa un simbol pentru toate activităţile ei.
Se afla la marginea valurilor, fără a avea vreun nume pecopertă şi fără vreun indiciu care ar fi putut spune cui îiaparţinea sau de unde venea.
Pe prima pagină scrisese:
Are o grosime mai mare de trei degete şi are patru sute saucinci sute de pagini. Primul meu gând a fost că este jurnalul debord al unei nave care a căzut în mare sau a căzut peste bord.
Paginile erau goale, dacă nu cumva apa sărată de mare adizolvat complet cerneala, dar nu prea cred.
Mama mea adoptivă, o fire practică, dusese jurnalul la Copenhaga, la un legător de cărţi pensionat, al cărui copil adoptiv fusese, la un moment dat, în îngrijirea ei. Bărbatul 649
