- AL ŞAPTELEA COPIL -
făcu o adevărată bijuterie pentru ea, adăugase pagini noi şi gravase numele ei complet, cu litere aurite, pe coperta registrului. Odată cu trecerea timpului, literele se decoloraseră puţin: Martha Magnolia Louise Ladegaard. În acel moment, ea îşi recunoscuse întreaga identitate, iar de aici am înţeles cât de mult a însemnat acest registru pentru ea.
Când eram copil, îmi imaginam că mama mea adoptivă
scria în jurnalul de bord al unui submarin scufundat sau al altei nave scufundate în război, dar ea respingea explicaţiile mele aventuroase. Pur şi simplu era bucuroasă că registrul fusese adus de mare la Kongslund şi îşi dorise să scrie în el cele mai importante poveşti ale căminului până când, la un moment dat, avea să le ia cu ea în mormânt.
Acest jurnal nu trebuie să fie citit niciodată de altcineva, nicimăcar după moartea mea, scria ea ca introducere, iar cuvintele sunau aproape ca un blestem pentru un posibil viitor proprietar.
L-am ignorat.
Gândurile pe care Magna le încredinţase jurnalului nu erau nici deosebit de surprinzătoare, nici aventuroase.
Notiţele erau despre copiii care se aflaseră în grija ei în primii lor ani de viaţă, iar ea descria activităţile plictisitoare de zi cu zi – o după-amiază pe plajă sau o vizită la grădina zoologică, precum şi probleme mai grave, cum ar fi adopţia unui copil bolnav sau cu dizabilităţi.
După ceva timp, scrierile ei s-au concentrat din ce în ce mai mult pe cei mai slabi dintre cei slabi, care deveniseră
scopul ei adevărat în viaţă, existenţele deplorabile cu defectele şi suferinţa lor, precum şi procesul anevoios de reparare a acestora (chiar dacă ea nu folosise niciodată
această expresie).
Mi se părea că registrul verde conţinea căutarea obsesivă a unor răspunsuri de-a lungul unei întregi vieţi, explicaţii pentru tot răul care fusese implacabil transmis din generaţie în generaţie, de parcă o putere superioară ar fi vrut ca 650
- ERIK VALEUR -
oamenii să nu înveţe niciodată din propriile greşeli şi, astfel, să nu aibă capacitatea de a corecta greşelile făcute de generaţiile anterioare. Dimpotrivă, ei le repetau, ca într-un blestem inevitabil.
Copiii aleşi, care aveau nevoie de cel mai mare ajutor, ajunseseră în Camera elefanţilor, unde se aflaseră sub protecţia Gerdei Jensen şi a ei. Ea descria cum alesese copiii, la ce tipuri de trădare fuseseră ei expuşi înainte şi în ce zone trebuia să îşi folosească „talentul de reparatoare” pentru a le pune din nou viaţa pe drumul cel bun.
Un băieţel ai cărui părinţi erau alcoolici; o fetiţă (care nu vorbea deloc), care ar fi trebuit să fie scoasă din pântec cu un cleşte, ca avorton, până când autorităţile interveniseră şi naşterea a avut loc la spital (unde mama ei murise); şi un al treilea copil, care fusese atât de subdezvoltat, încât nimeni nu crezuse că este viabil – toate aceste existenţe tulburi mărşăluiau ritmic pe paginile registrului, ca în melodia cu elefanţi a Magnei, fără sfârşit.
Dar apoi totul se schimbase. Din primăvara anului 1961
până în vara anului 1962, ea se îndepărtase de tiparul obişnuit: transformase Camera elefanţilor în căminul a şapte copii, dintre care, de fapt, unul singur avea nevoie de protecţia ei specială, adică eu, copilul găsit, care apăruse într-o dimineaţă pe scări.
Ceilalţi şase erau Peter, Asger, Susanne, Orla, Severin şi Nils, dar niciunul dintre ei nu era descris, pe paginile vechiului jurnal, ca extraordinar de bolnav sau vulnerabil.
Ce motiv ar fi avut să ne ţină tocmai pe noi atât de mult timp în cea mai importantă cameră a căminului? M-am aplecat asupra registrului. Voi găsi răspunsul la această
întrebare pe undeva.
Ceea ce am citit în paginile următoare m-a şocat. Se refereau aproape exclusiv la mine – şi la lumină a ieşit o poveste pe care nu aş fi crezut-o vreodată posibilă.
651
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Pe măsură ce citeam, îmi era tot mai limpede de ce Gerda Jensen se temea atât de mult să îmi dea mie, copilul adoptiv al Magnei, acest registru.
Cele mai mari motive de îngrijorare mi se par fanteziile ei.
Mă surprinde din ce în ce mai des cât de teamă îmi este deceea ce se întâmplă în interiorul ei. O mare parte din ceea ce văd şi simt este atât de ciudat şi diferit, încât nu-mi găsesc cuvintele: scaunul cu rotile, telescopul, oglinda. Ca să nu mai vorbim despre femeia spastică, la care visează zi şi noapte.
Dumnezeu ştie de câte ori am avut intenţia să merg la etaj, să-i iau scaunul cu rotile şi să îl duc la groapa de gunoi dinKlampemborg, dar mi-a fost teama de furia ei şi ceva îmispune că ar trebui să îmi ascult această teamă.
Acestea erau cuvintele Magnei, care, de altfel, nu se temea de nimic şi de nimeni.
Ar fi trebuit să las deoparte registrul – chiar de la începutul raportului ei, dar, desigur, acest lucru era imposibil.
Sunt fiică de pastor şi uneori am impresia că răul a ajuns laKongslund într-o formă cunoscută mie, scria mama mea adoptivă, pe una din paginile următoare. Nu înţelegeam legătura, chiar dacă propoziţia îmi lăsase o senzaţie apăsătoare în piept. Magna nu fusese niciodată înclinată
spre dramatic.
Pe paginile următoare erau descrieri ale Evei Bjergstrand, ale copilului, scria tot ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple, dar se întâmplase, totuşi. Cuvintele ei lăsau să se înţeleagă
că, uşor-uşor, îi devenea clar ce declanşase, împreună cu asistenta sa loială, Gerda Jensen.
Când Ole Almind-Enevold şi Carl Malle o vizitaseră pe mama mea adoptivă şi îi povestiseră incredibila istorie despre chestiunea din închisoare, ea refuzase iniţial să îi ajute. Nu îşi dorea să implice Kongslund într-un astfel de joc înşelător, periculos.
652
- ERIK VALEUR -
Dar când cei doi bărbaţi schiţaseră planul care ar fi putut mătura sub covor tot ceea ce se întâmplase şi, în plus, ar fi putut-o salva pe mamă, Ole având posibilitatea de a-şi adopta propriul copil, ea fusese de acord, până la urmă, şi chiar vorbise cu Eva. Doar de dragul copilului.
Eva Bjergstrand acceptase să beneficieze de graţiere, ca un fel de troc în schimbul copilului, îi spuseseră cei doi bărbaţi Magnei. Motivul graţierii ar fi fost vârsta ei fragedă şi trebuia să fie menţionat şi faptul că avea să devină mamă în curând.
Ole şi Carl cunoşteau persoane importante din sistemul judiciar, din timpul luptei de rezistenţă. Şi partidul era dispus să închidă ambii ochi, câtă vreme nu ieşea nimic la iveală. Funcţionari importanţi trăseseră sforile esenţiale, conform devizei „o mână spală pe alta”. Fata avea să
