Astfel, micuţa fiică a Evei a primit propria viaţă şi propria ei istorie (fictivă). Devenisem aclamatul copil găsit, care apăruse din senin la Kongslund şi, astfel, am putut fi salvată
în ziua celei de a 25-a aniversări a renumitului orfelinat.
Povestea era atât de mistică şi de dureroasă, încât îi convinsese pe toţi. Această minciună putea rezista secole întregi.
Câteva zile mai târziu, cele două femei traversaseră o criză
finală, când Eva Bjergstrand refuzase, brusc, să se conformeze şi să îşi respecte partea ei din afacere – până
când nu afla cine erau părinţii adoptivi ai copilului ei.
Poate că simţise că i se ascunsese ceva – şi poate se temea că ar fi putut fi implicat şi tatăl copilului. Magna notase acest eveniment în registrul ei: Fetele din mediul ei social au un al şaselea simţ pentru aşa ceva.
Eva era furioasă, scria mama mea adoptivă. Solicitase un răspuns clar cu privire la familia adoptivă aleasă şi 658
- ERIK VALEUR -
ameninţase, în ultimele ore dinaintea plecării ei că va cere copilul înapoi şi că va dezvălui totul dacă Magna nu ceda.
Disperată fiind, mama mea adoptivă i-a arătat singurul document oficial pe care îl ţinea în mână în acel moment. Pe formular era scris numele pe care Eva nu avea să îl uite niciodată – numele unei femei pe care a crezut-o toată viaţa mama adoptivă a copilului său – Dorah Laursen.
Urmat de adresa pe care avea să şi-o amintească şi cincizeci de ani mai târziu: Svanemøllen, Østerbro.
Magna fusese convinsă că va uita numele – mai ales că
acesta nu avea, de fapt, niciun rol. Apoi Eva fusese nevoită
să părăsească Danemarca, îndurerată, pentru a începe o viaţă nouă şi pentru a plăti pentru greşelile ei. Cele pentru care fusese graţiată şi cele care se întâmplaseră în camera de vizite numărul 4.
Pentru Gerda şi Magna, toate aceste măsuri erau metode mai mult decât necesare pentru a salva micuţa creatură de care lumea îşi bătuse joc atât de tare şi care, ca nimeni altcineva, trebuia să fie reparată de la zero. Dar în aceeaşi clipă, prin această manevră, reuşiseră să facă şi ceva pozitiv, ceva ce reprezenta justificarea trădării lor.
Eva Bjergstrand fusese graţiată şi pornise pe drumul către o nouă viaţă; cu siguranţă avea să îşi găsească un alt bărbat în Australia şi să facă propriii lor copii. Ole Almind-Enevold îşi primise fiul la care visase dintotdeauna. Mai mult decât atât, băiatul din Svanemolle ar fi avut cu siguranţă, alături de Ole, o viaţă mult mai bună decât cea pe care i-ar fi oferit-o mama lui biologică, care nu-şi dorea decât să scape de el.
Şi în cele din urmă – şi, de fapt, acesta era punctul cel mai important, alături de Magna, copilul Evei se putea bucura de toată îngrijirea de care avea nevoie. Directoarea Kongslund era singura protectoare potrivită pentru un copil cu astfel de malformaţii congenitale şi cu un astfel de balast.
Din punctul de vedere al celor două femei, acţiunea lor avea un scop nobil şi, prin urmare, fusese conformă cu principiile de bază ale milosteniei.
659
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Şi totuşi, totul mersese prost.
Lykke Almind-Enevold refuza categoric ideea unei adopţii.
Tânărul jurist nu îndrăznise să o pună sub presiune sau chiar să o părăsească, deoarece acest lucru l-ar fi discreditat, iar cariera sa politică ar fi fost lipsită de o bază morală.
Şocul mamei mele adoptive reieşea din registru mai mult decât clar: De fapt, m-am temut mereu că Lykke va reacţiona aşa şi că, astfel, ne va pune într-o situaţie îngrozitoare. Ole m-a implorat să îi permit să-şi vadă fiul, dar l-am împiedicat.
Acum se vede cât de înţelept a fost să nu îi arătăm copiluladevărat. Băiatul care poartă numele „John Bjergstrand”
trebuie să fie ascuns de toată lumea, pentru totdeauna.
Trecuse numele în ghilimele, desigur. Pentru că nici atunci, nici astăzi nu exista un John Bjergstrand. Acest copil exista numai pe certificatul de botez falsificat de Gerda.
În acele zile, lucrul cel mai greu şi cel mai periculos pentru cele două femei fusese să stea în Kongslund cu un băiat ale cărui documente falsificate de ele arătau că este fiul unei criminale. După adopţie, Ole ar fi aruncat aceste hârtii, pur şi simplu, şi apoi le-ar fi cerut prietenilor săi cu autoritate să
înlocuiască documentul lipsă cu unul nou, cu un alt nume.
Dar alţi părinţi adoptivi ar fi cerut, fără îndoială, informaţii suplimentare şi ar fi verificat temeinic trecutul băiatului.
Exact lucrul acesta trebuia să fie evitat. Magna şi Gerda nu ar fi trebuit să îşi asume niciodată acest risc.
Familia unui paznic de noapte încercase să adopte un copil,chiar dacă le-am spus acestor oameni că nivelul lor social nueste suficient pentru a obţine aprobarea, scrisese Magna la rubrica martie 1962 (rareori îşi data scrierile).
Gerda a spus că aceasta este marea noastră şansă.
Câteva săptămâni mai târziu a urmat şi descrierea soluţiei la care Gerda lucrase în acele zile:
Totul a mers aşa cum fusese prevăzut. Familia ne-aasigurat că va păstra tăcerea, pentru băiat şi pentru binele lor.
O familie a unui paznic de noapte dintr-un apartamentsărăcăcios din Nørrebro nu ar fi fost acceptată niciodată, în 660
- ERIK VALEUR -
mod normal, drept familie adoptivă. Când bărbatul mi-a ceruthârtiile băiatului şi certificatul de botez, la început am vrut să
refuz, dar Gerda m-a făcut să mă răzgândesc. I-am spus că
