- AL ŞAPTELEA COPIL -
o explicaţie suficientă pentru jurnalul Magdalenei. Încă decând era mică ea a reuşit să le convingă pe asistentele mainaive că orfelinatul Kongslund este plin de copiii unorcelebrităţi şi că treaba noastră este aceea de a proteja această
elită. Poate că din cauză că îi vede mereu pe domnii şidoamnele rafinate, care se plimbă cu ai lor copii în josul străziiStrandvej. Această imagine trebuie să o fi inspirat. Gerdaspune că poate a combinat aceste imagini cu poreclele deoameni celebri pe care le-am dat copiilor. Pe atunci o lăsam să
îşi ţeasă fanteziile. Părea un lucru atât de nevinovat! Poate că
am făcut o greşeală.
Din nou, era tipic mamei mele adoptive să ascundă
realitatea. Şi eu sunt dovada vie a poveştilor mele. Sunt, în realitate, fiica unui om celebru, indiferent cât de mult mi-aş
fi dorit să nu ştiu asta.
În perioada următoare, Magna continuase să investigheze viaţa secretă, aşa cum o numise, a lui Inger Marie. Pe lângă
cele douăsprezece caiete albastre, care conţineau jurnalul Magdalenei, găsise câteva dintre notiţele mele proprii de jurnal – înregistrarea discuţiilor mele cu Magdalene după
moartea ei, Magna le citise în timp ce eu făceam lecţii cu Gerda.
Sunt absolut îngrozită. A vorbit despre moartea Magdalenei,dar ceva nu este în regulă. Scrie că bătrâna a adormit liniştită
pentru totdeauna în scaunul ei cu rotile, pe verandă, atuncicând americanii aselenizau şi că trebuie să fi fost fericită dinacest motiv. Dar nu era aşa. Felul în care distorsionează
realitatea mă îngrijorează. Nu ştiu ce înseamnă acestedescrieri, dar nu mai îndrăznesc să le cer sfaturi altora. Nicimăcar Gerdei.
În anii care au urmat, ea a intrat deseori în camera mea atunci când eram pe afară. Scria asta clar în registru, dar nu găsise niciodată ascunzătoarea mea cea mai veche şi cea mai secretă. Aceasta se afla dincolo de peretele din spate al vechiului cufăr din lemn de tei. Acolo erau ascunse notiţele 668
- ERIK VALEUR -
mele despre Orla, Peter şi despre ceilalţi. Înregistrările mele despre colegii din Camera elefanţilor nu le găsise niciodată.
O vreme păru că se calmase puţin, pentru că mă oprisem cu scrisul şi cu fanteziile, şi probabil că astfel, gelozia pe care o simţea faţă de prietena vieţii mele se potolise, oarecum.
Cred că Magdalene a dispărut, până la urmă, din viaţa ei, scria la începutul anului 1974.
Cât de naivă era reparatoarea sufletelor pierdute din această lume!
În acea vreme, Gerda încă mă medita, uneori asistată de unul dintre profesorii de la şcoala din Søllerøder (el însuşi adoptase un copil de la Kongslund), iar la sfârşit de săptămână ajutam la îngrijirea copiilor mai mari din Camera girafelor şi Camera aricilor. Totul părea a fi aproape normal.
Preocupările Magnei redeveniseră simple şi materne, iar atunci când am devenit adolescentă şi, mai târziu, când mă
apropiam de douăzeci de ani, ea scria în registrul său: Cred că am reuşit să facem treaba care ne-a fost impusă aici, la Kongslund. Dar, desigur, mă îngrijorează că nu are alte interese în afară de lunile şi planetele din cărţile ei de astronomie – şi insula Hven, pe care adora să o urmărească
prin rămăşiţele telescopului ei vechi şi ruginit. Îmi este din ceîn ce mai clar că îşi va petrece toată viaţa aici, la Kongslund.
Şi aceasta este singura asigurare pe care i-o pot da.
Din însemnările ei mi-am dat seama cât de important era pentru ea să mă păstreze şi să explice iar şi iar în faţa Protecţiei Copilului că, pur şi simplu, eram prea slabă şi ciudată pentru a fi tratată de alte persoane.
Nu trebuie să plece nicăieri.
Anul următor Magna părea să fie de părere că dizabilităţile mele dispăreau din ce în ce mai mult, până când, într-o zi, m-a văzut într-o cu totul altă lumină: ca pe o femeie frumoasă, de succes, care semănase întotdeauna cu „mama”
ei. Şi scria despre teama ei că Ole Almind-Enevold, în timpul unei vizite la Kongslund, ar fi putut observa asemănarea dintre mine şi amanta lui cea tânără din camera de vizite 669
- AL ŞAPTELEA COPIL -
numărul 4 – dar bineînţeles că el nu a observat-o. Sunt ignorată ca o ramură strâmbă înfiptă în pământ şi numai prin ochii iubitori ai unei mame puteam fi văzută altfel.
Numai o singură dată am remarcat ceva asemănător remuşcării, pe ultimele pagini ale registrului.
În acest jurnal, pe care marea mi l-a adus la picioare, amscris totul exact aşa cum s-a întâmplat. Nu din respect pentrucei afectaţi sau pentru altcineva, pentru că Gerda mi-a promiscă va arde registrul Kongslund după moartea mea, ci pentrucă numai eu pot înţelege ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.
Mă doare că trebuie să am secrete atât de mari faţă de micuţamea copilă, dar nu există altă posibilitate. Singura meapreocupare este faptul că ea, într-o zi, îi va pune Gerdeiîntrebarea greşită: Cine este mama mea? Pentru că Gerda nupoate minţi. Din fericire, Marie nu ştie că această întrebareeste cât se poate de posibilă.
Ea blocase cu tăcerea toate uşile către lumea din jurul meu. M-am aşezat în întuneric şi am încercat să înţeleg această înşelăciune masivă.
Îmi doream să închid jurnalul Magnei, dar nu îmi puteam mişca mâinile şi umerii mei strâmbi. Îmi aminteam foarte clar de vizita făcută Gerdei – atunci când îi pusesem întrebarea despre misteriosul John Bjergstrand. Înainte să
leşine, îmi şoptise cu ultimele puteri: Marie… nu există niciun John Bjergstrand!
Atunci am crezut că minţise pentru prima dată în viaţa ei şi am dispreţuit-o pentru asta. Dar mă înşelasem, pentru că
răspunsul pe care mi-l dăduse era complet adevărat.
Registrul se apropia de sfârşit, nu mai erau multe pagini. Şi totuşi, avea să fie din nou rău.
